Capitolul 8: Umbre și Planuri

Adrian rămase sprijinit de scaun câteva minute bune după ce își bandajase piciorul.

Durerea nu era insuportabilă, dar fiecare pas îi amintea de mistrețul din pădure. Încă îi venea greu să creadă câtă forță avusese creatura aceea. Dacă nu s-ar fi retras la timp, probabil ar fi murit acolo.

Se uită spre geam, pierdut în gânduri.

Portalul nu era un joc.

Nu mai putea să intre acolo fără să gândească.

Avea nevoie de un plan.

Avea nevoie de arme mai bune.

Încet, folosindu-se de scaun ca sprijin, ieși afară în curte. Aerul dimineții era rece și curat. Undeva în depărtare se auzeau câteva găini și lătratul unui câine.

Adrian privi prin gospodărie.

Toporul era bun pentru slime și iepuri, dar împotriva unui mistreț nu valora mare lucru. Avea nevoie de ceva mai lung. Poate o suliță. Poate o furcă. Sau poate să pregătească capcane.

Se opri lângă șopron și începu să se uite printre uneltele vechi ale bunicului său. Cozi de lemn, fiare ruginite, sârmă groasă, câteva lanțuri și două furci mari pentru fân.

Ridică una dintre ele și o privi atent.

— Asta ar merge... murmură el.

O armă mai lungă însemna distanță.

Distanța însemna siguranță.

Tocmai când lăsă furca jos, auzi o voce dinspre poartă.

— Bună dimineața, Adrian!

Ridică privirea și o văzu pe vecina de peste drum. O femeie trecută de cincizeci de ani, cu un batic înflorat și o găleată mică în mână.

— Bună dimineața, tanti Maria, răspunse el.

Femeia făcu câțiva pași spre gard, apoi observă cum mergea.

— Vai de mine, da’ ce-ai pățit la picior?

Adrian ezită o clipă.

Nu putea să spună adevărul.

— Nimic grav. Am încercat să sap în grădină și am călcat într-o groapă. Mi-am sucit piciorul.

Tanti Maria clătină din cap.

— Trebuie să fii atent. Ai stat atâta timp fără muncă pe aici... ți-ai ieșit din mână. Pământul nu iartă dacă nu ești atent.

Adrian zâmbi slab.

— Da... probabil.

— Dacă ai nevoie de ceva, să zici. Te mai ajut și eu.

— Mulțumesc.

Femeia îl privi câteva secunde, apoi adulmecă ușor aerul.

— Da’ ce-ai gătit? Parcă miroase a afumătoare.

Adrian își aminti imediat de iepurii din spate.

— Am făcut niște iepure.

— Iepure? făcu ea surprinsă. De unde ai iepure?

Pentru o fracțiune de secundă, Adrian simți cum îi crește pulsul.

Trebuia să fie atent.

— Un prieten are o fermă de iepuri. Mi-a trimis mai mulți. Și cum sunt liber perioada asta, îi afum pentru el.

Tanti Maria păru impresionată.

— Aoleu... păi asta-i bunătate curată! Nu prea mai găsești iepure adevărat în ziua de azi.

Apoi îl privi curioasă.

— Și... n-ai vinde și tu câțiva?

Adrian clipi surprins.

Nu se gândise la asta.

Dar ideea începu imediat să capete sens în mintea lui.

Dacă continua să vâneze în portal, probabil urma să aibă din ce în ce mai multă carne. Și dacă putea să o vândă...

Ar fi făcut bani.

Bani fără să explice nimic nimănui.

— Da... cred că aș putea, spuse el încet.

Femeia zâmbi larg.

— Atunci iau și eu unul!

Adrian se duse încet spre afumătoare și aduse unul dintre iepurii pregătiți.

Tanti Maria îl luă încântată.

— Vai, ce frumos l-ai făcut! Exact ca pe vremuri.

Adrian ridică din umeri.

— Bunicul m-a învățat când eram mic.

Femeia băgă mâna în buzunarul șorțului.

— Cât îți datorez?

Adrian clătină din cap.

— Nimic. E primul client.

Tanti Maria râse.

— Atunci nu rămân datoare. Îți aduc eu niște ouă și legume mai târziu. Am și niște roșii bune în solar.

— E perfect, spuse Adrian.

Femeia îi mulțumi încă o dată, apoi ieși pe poartă cu iepurele în brațe.

Adrian rămase nemișcat în curte și o privi cum se îndepărta încet pe drum.

Pentru prima dată de când descoperise portalul, își dădu seama că lumea aceea nu îi oferea doar pericol.

Îi oferea și oportunități.

Dar odată cu gândul acesta, privirea lui se mută spre șopron.

Spre locul unde se ascundea portalul verde.

Și pentru prima dată după atacul mistrețului, Adrian începu să se întrebe dacă nu cumva, într-o zi, cineva avea să afle adevărul.

Adrian rămase câteva minute în curte după ce tanti Maria plecă pe poartă cu iepurele în mână.

Privi drumul satului până când femeia dispăru după colțul unei case bătrânești, apoi își mută privirea spre afumătoare. Fumul ieșea încet prin acoperișul vechi din lemn.

Încet, începea să realizeze ceva.

Dacă continua să vâneze în portal, avea să obțină mult mai multă carne decât putea mânca singur.

Și dacă oamenii din sat erau dispuși să cumpere...

Atunci putea face bani.

Nu mulți. Dar suficienți cât să nu atragă atenția.

Suficienți cât să poată cumpăra unelte, mâncare sau alte lucruri fără să fie nevoit să plece din sat prea des.

Se gândi imediat la măcelarul din comună.

Poate că omul ar accepta să cumpere iepurii sau alte animale. Până la urmă, nimeni nu întreba prea multe prin sate atâta timp cât marfa era bună.

— Nu ar fi rău... murmură Adrian.

Dar imediat își alungă gândul.

Nu era momentul să se entuziasmeze.

Portalul încă era periculos.

Mistrețul aproape îl omorâse.

Intră încet în casă și se așeză la masă. Piciorul încă îl durea, dar parcă nu la fel de tare ca ieri. Își puse într-o farfurie din mâncarea de iepure făcută cu o seară înainte și începu să mănânce încet.

În timp ce mânca, mintea lui rămase tot la portal.

La sistem.

La puncte.

La level.

După ce termină aproape toată porția, lăsă lingura jos și deschise instinctiv fereastra transparentă.

Aceasta apăru imediat în fața lui.

Adrian — Level 1

Experiență: 168 / 200

Ochii i se măriră ușor.

Cu câteva minute înainte avusese 167.

Crescu cu un punct.

Din nou.

Adrian privi atent statusul.

— Deci chiar funcționează... șopti el.

Nu exista nicio îndoială acum.

Atunci când termina de mâncat o parte dintr-un animal din portal, primea experiență.

Nu la fel de mult ca atunci când îl omora.

Dar primea.

Închise încet fereastra și se lăsă pe spate în scaun.

Sistemul era mai complex decât crezuse.

Și asta însemna că probabil existau multe alte reguli pe care încă nu le descoperise.

Oboseala începu să-l apese din nou.

Se ridică greu și se duse să se culce.

A doua zi dimineață, Adrian se trezi devreme.

Lumina soarelui intra prin geamul mic al camerei, iar pentru câteva secunde uită complet unde se afla. Dar imediat ce încercă să se ridice, piciorul îi aminti de mistreț.

Scrâșni ușor din dinți.

Nu putea continua să intre în portal fără un plan.

Avea nevoie de o metodă sigură.

Se îmbrăcă repede și ieși din nou prin gospodărie. Începu să caute prin șoproane și saivane tot ce putea fi folosit ca armă.

Furci.

Lanțuri.

Cozi de lemn.

Fiare ruginite.

Dar nimic nu i se părea suficient de bun pentru un animal atât de puternic.

La un moment dat, privirea îi căzu pe câțiva saci vechi de porumb și grâu.

Adrian rămase nemișcat câteva secunde.

Apoi încet începu să zâmbească.

— Nu trebuie să-l atac direct... murmură el.

Își aminti de documentarele văzute când era mai mic.

Capcane.

Dacă nu putea învinge mistrețul prin forță, atunci trebuia să-l învingă prin viclenie.

Luă o sapă, o cazma și umplu un sac mic cu porumb și grâu.

Planul începea să prindă contur.

Avea să sape o groapă mare.

Destul de mare încât mistrețul să cadă în ea.

După aceea urma să o acopere cu crengi, frunze și pământ, iar în mijloc să pună boabele.

Simplu.

Periculos.

Dar probabil era cea mai bună opțiune pe care o avea.

Câteva minute mai târziu, Adrian deschise din nou ușa șopronului și privi portalul verde care pulsa încet în întuneric.

Inspiră adânc.

Apoi păși prin el cu atenție.

De data aceasta nu mai era entuziasmat.

Nu mai era curios.

Era atent.

Foarte atent.

Fiecare zgomot îl făcea să se oprească. Fiecare tufă mișcată îl făcea să strângă mai tare coada uneltei din mână.

Ajunse într-o zonă mai deschisă din apropierea portalului și începu să sape.

Pământul pădurii era greu și plin de rădăcini.

Dar Adrian continua.

Lopată după lopată.

Transpirația începu să-i curgă pe frunte, iar mâinile îl dureau.

Însă continua să sape.

Pentru că în lumea aceea, o singură greșeală putea însemna moarte.