Capitolul 7: Colții Pădurii

Adrian privi fereastra transparentă pentru câteva secunde fără să clipească.

Lumina verzuie îi lumina fața, iar pădurea din jur părea mai liniștită ca niciodată.

Level 1.

Și trei puncte de distribuit.

Își strânse mai bine mâna pe coada toporului și începu să se gândească.

În jocurile pe care le văzuse pe internet, oamenii alegeau mereu un singur drum.

Unii puneau totul în forță.

Alții în viteză.

Dar aici nu era un joc.

Dacă greșea… putea să moară.

Privi din nou fereastra.

Atac 5.

Viață 10.

Apărare 3.

Agilitate 4.

Nu voia să fie doar puternic.

Nu voia să fie doar rapid.

Și nici să reziste mult fără să poată lovi.

Avea nevoie de echilibru.

Respiră adânc și întinse mâna spre fereastra transparentă.

Degetele lui trecură prin lumină ca prin apă rece.

— Atac plus unu.

Numărul se schimbă imediat.

5… 6.

Simți aproape instantaneu cum mușchii brațelor îi deveneau mai grei și mai puternici.

Nu era o diferență uriașă, dar o simțea.

Apoi continuă.

— Viață plus unu.

10… 11.

Un val cald îi traversă corpul.

Oboseala parcă dispăru pentru câteva secunde.

Mai rămânea un singur punct.

Privi agilitatea.

Privi apărarea.

În cele din urmă clătină din cap.

— Apărare plus unu.

3… 4.

În clipa aceea simți pielea ușor tensionată, ca și cum corpul lui devenise puțin mai rezistent.

Fereastra se modifică imediat:

Atac: 6

Viață: 11

Apărare: 4

Agilitate: 4

Puncte disponibile: 0

Adrian zâmbi încet.

Nu știa dacă alegerea era bună.

Dar pentru prima dată simțea că începe să înțeleagă lumea aceea.

Închise fereastra și privi printre copacii groși ai pădurii.

Lumina dimineții pătrundea printre frunze, iar în depărtare se vedeau câteva slimes mișcându-se încet printre ciuperci și rădăcini.

De data aceasta nu mai ezită.

Se mișcă mai sigur pe el.

Știa unde să lovească.

Toporul coborî rapid și lovi direct nucleul verde al primului slime.

Creatura se transformă instant într-o baltă lichidă.

Vocea rece răsună din nou în mintea lui.

— Experiență dobândită.

Adrian zâmbi.

Acum nu se mai speria.

Orele trecură repede.

Vâna slime după slime, iar din când în când mai reușea să lovească și câte un iepure uriaș care apărea dintre tufișuri.

Deja învățase cum să se apropie fără zgomot.

Cu fiecare luptă devenea mai eficient.

Mai rapid.

Mai calm.

La un moment dat deschise din nou fereastra.

Experiență: 104/200.

Rămase surprins.

Cu o zi înainte abia reușise să ajungă aproape de primul level.

Acum trecuse deja de jumătate din următorul.

Level-up-ul îl făcuse clar mai puternic.

Dar chiar și așa… cele două sute de puncte păreau enorme.

Soarele începu încet să dispară printre copaci.

Umbrele deveneau tot mai lungi, iar pădurea începea să se întunece.

Adrian se opri.

Pentru prima dată observă cât de liniște devenise totul.

Prea liniște.

Apoi stomacul îi mârâi puternic.

— Perfect… murmură el obosit.

Se uită la cei câțiva iepuri legați de curea și oftă ușurat.

Avea suficientă carne pentru câteva zile.

Își puse toporul la brâu și porni înapoi spre portal.

Deja învățase drumul.

Când cercul verde apăru printre copaci, Adrian simți din nou acel amestec ciudat de teamă și entuziasm.

Traversă portalul și ajunse înapoi în șed.

Aerul rece și mirosul de lemn îl loviră imediat.

Totul era exact cum îl lăsase.

Închise ușa ședului și se duse direct în bucătărie.

Încălzi resturile de iepure de ieri și îi puse pe cei noi deoparte.

După ce termină de mâncat, începu să curețe carnea rămasă.

Nu voia să se strice.

Aprinse afumătoarea veche din curte și agăță bucățile de carne una câte una.

Fumul gros se ridică încet în aerul serii.

Adrian privi carnea câteva secunde și zâmbi slab.

Fără să-și dea seama… începea deja să se adapteze noii lumi.

Adrian verifică încă o dată afumătoarea înainte să plece.

Fumul ieșea încet dintre scândurile vechi, iar mirosul de carne afumată îi umplea curtea.

Bunicul lui folosise afumătoarea aceea ani întregi.

Iarna, acolo atârnau cârnați, slănină și carne pentru lunile reci.

Acum… iepurii din altă lume atârnau înăuntru.

Gândul îl făcu să zâmbească pentru o clipă.

Își puse toporul la curea, luă bâta improvizată și se îndreptă spre șed.

Deschise ușa încet și privi portalul verde care pulsa liniștit în întuneric.

Încă i se părea ireal.

Respiră adânc și păși prin el.

De data aceasta nu mai simți amețeala aceea puternică.

Doar o ușoară presiune în cap și apoi pădurea apăru din nou în jurul lui.

Aerul era umed și rece.

Lumina dimineții pătrundea printre copacii groși, iar în depărtare se auzeau păsări necunoscute.

Adrian începu să meargă atent printre copaci.

Deja învățase zona din apropierea portalului.

Știa unde găsea slimes.

Știa pe unde apăreau iepurii.

Totuși… ceva îl neliniștea.

Se opri lângă un trunchi căzut și privi în jur.

Goblinnii dispăruseră.

De când fugise înapoi prin portal în ziua aceea, nu mai văzuse niciunul.

Nici urme.

Nici sunete.

Nimic.

Își strânse mai bine mâna pe bâtă.

— Ciudat… murmură el.

Poate pentru că rămânea aproape de portal.

Poate goblinii trăiau mai adânc în pădure sau prin munți.

Dar chiar și așa…

Nu avea sens.

Alungă gândul și continuă să vâneze.

Mai omorî câțiva slimes și doi iepuri mari.

Fereastra transparentă îi arătă la un moment dat:

Experiență: 167/200.

Adrian oftă.

Levelurile deveneau tot mai greu de făcut.

Cu câteva zile înainte aproape orice creatură îi oferea progres rapid.

Acum trebuia să muncească ore întregi pentru câteva puncte.

Continuă să meargă printre copaci când auzi un sunet ciudat.

Un grohăit puternic.

Apoi altul.

Adrian îngheță.

Se apropie încet de niște tufișuri și împinse crengile cu grijă.

În clipa următoare simți cum stomacul i se strânge.

Un mistreț uriaș scormonea pământul printre rădăcini.

Era mult mai mare decât orice porc mistreț văzuse vreodată.

Și nu era singur.

În spatele lui se aflau cinci purcei mici.

— Mamă… șopti Adrian.

Fără să vrea, călcă pe o creangă uscată.

Crac.

Mistrețul ridică instant capul.

Ochii mici și întunecați se fixară direct pe el.

Pentru o fracțiune de secundă nimic nu se mișcă.

Apoi bestia porni.

Adrian apucă toporul și încercă să lovească lateral când animalul ajunse aproape.

Toporul îl atinse pe umăr, dar parcă lovise piatră.

Mistrețul intră direct în el.

Impactul îl aruncă violent într-un copac.

Durerea îi explodă prin picior.

— Aah!

Abia reuși să se ridice înainte ca animalul să atace din nou.

De data aceasta se feri în ultimul moment și lovi iar cu toporul, însă mistrețul continua să înainteze fără teamă.

Era prea puternic.

Prea rapid.

Și mult mai periculos decât slime-urile sau iepurii.

Adrian simți panica urcându-i în piept.

Nu putea să-l omoare.

Nu acum.

Mistrețul grohăi furios și lovi din nou cu colții.

Unul dintre colți îi zgârie adânc pantalonul și îi tăie pielea de pe gambă.

Adrian înjură și începu să fugă.

Crengile îi loveau fața în timp ce alerga printre copaci.

În spatele lui se auzeau pașii grei ai animalului.

Nu se opri.

Nu privi înapoi.

Portalul verde apăru printre copaci exact când simțea că nu mai poate.

Se aruncă prin el aproape căzând.

Ajunse înapoi în șed și trânti ușa după el, respirând greu.

Pentru câteva secunde rămase sprijinit de perete, încercând să-și controleze respirația.

Piciorul îl durea.

Mâinile îi tremurau.

Deschise încet fereastra de status.

167/200.

Atât.

Nici măcar nu reușise să mai crească.

Adrian își trecu mâna prin păr și privi portalul verde care pulsa liniștit în întuneric.

Până acum se simțise puternic.

Dar mistrețul îi demonstrase adevărul.

Era încă slab.

Și dacă voia să supraviețuiască în lumea aceea… trebuia să înceapă să gândească altfel.