Capitolul 9: Capcana

Adrian săpă aproape toată după-amiaza.

Pământul din pădure era umed și greu. La început crezuse că o să termine repede, dar după prima jumătate de oră simțea deja cum îl dor brațele. Cu fiecare lopată de pământ aruncată în lateral, își amintea colții mistrețului și durerea din picior.

Nu voia să mai treacă prin asta încă o dată.

Groapa trebuia să fie adâncă. Destul de adâncă încât animalul să nu poată ieși.

Se opri pentru câteva secunde și își șterse fruntea cu mâneca. Soarele cobora încet printre copacii uriași ai pădurii. Aerul devenea mai rece.

Privi groapa.

Era aproape gata.

Adrian coborî în ea și începu să bată țepușele. Folosi câteva crengi lungi și groase pe care le ascuțise mai devreme cu toporul. Le înfipse în pământ, una câte una, până când fundul gropii începu să semene cu o gură plină de colți.

Se uită câteva clipe la ele.

Înghiți în sec.

Era crud.

Dar își amintea foarte bine ce simțise când mistrețul îl lovise și îl aruncase printre copaci.

Dacă voia să supraviețuiască în lumea aceea, trebuia să înceteze să gândească precum un om obișnuit.

Ieși din groapă și începu să o acopere.

Mai întâi puse câteva vreascuri și crengi subțiri peste deschidere. După aceea așeză frunze, mușchi și bucăți de pământ, cu grijă, astfel încât totul să pară natural. La final scoase sacii și presără în mijloc boabe de porumb și grâu.

Privită de la distanță, capcana părea doar o bucată normală de pădure.

Adrian făcu câțiva pași în spate și o privi cu atenție.

— Sper să funcționeze… murmură el.

Așteptă.

Zece minute.

Douăzeci.

Doar foșnetul copacilor și cântecele ciudate ale păsărilor se auzeau în jur.

Mistrețul nu apărea.

Până la urmă oftă și își ridică toporul.

— Pierd timpul degeaba.

Hotărî să continue să vâneze slime și iepuri până se însera.

Pădurea devenise deja familiară pentru el. Se mișca mai atent decât înainte și învățase unde apăreau de obicei slime-urile. Unele stăteau lângă ciuperci, altele printre rădăcinile copacilor bătrâni.

Le omora rapid acum.

O singură lovitură bine plasată în nucleul verde era suficientă.

Din când în când mai găsea și iepuri. Erau rapizi, dar Adrian începuse să înțeleagă cum se mișcă. Reuși să prindă încă doi.

Orele trecură repede.

La un moment dat, deschise fereastra transparentă.

Adrian

Level 1

Experiență: 191 / 200

Privi numărul câteva secunde.

Doar încă puțin.

Simțea deja că devenise mai puternic decât atunci când intrase prima dată în portal.

Dar exact atunci observă lumina slabă a serii printre copaci.

Se însera.

Adrian ridică privirea și își strânse buzele.

Nu voia să rămână în pădure pe timpul nopții.

Își aminti imediat de goblini.

De urletele ciudate auzite în depărtare.

Și de faptul că încă nu știa ce alte creaturi trăiau în lumea aceea.

Hotărî să se întoarcă spre capcană înainte să plece acasă.

Merse atent printre copaci, cu toporul în mână. Pădurea devenea tot mai întunecată, iar umbrele dintre trunchiuri păreau mai vii decât înainte.

După câteva minute, auzi ceva.

Foșnete.

Pământ răscolit.

Și niște guițături subțiri și disperate.

Adrian se opri imediat.

Inima începu să-i bată mai repede.

Capcana.

Strânse mai tare coada toporului și se apropie încet.

Foșnetele deveneau tot mai puternice.

Când ajunse lângă groapă, se uită înăuntru și încremeni.

Mistrețul femelă era acolo.

Moartă.

Țepușele îi străpunseseră corpul în mai multe locuri. Sângele întunecat murdărea fundul gropii.

Lângă ea zăceau și doi dintre purcei.

Nemişcați.

Dar ceilalți trei încă trăiau.

Se agitau speriați printre țepușe, încercând să găsească o cale de ieșire. Fiind mai mici, reușiseră să cadă printre țăruși fără să fie omorâți.

Adrian rămase nemișcat privind în groapă.

Pentru câteva clipe nu spuse nimic.

Doar privi scena din fața lui, în timp ce ultimele raze ale serii dispăreau printre copacii pădurii.

Adrian rămase câteva clipe la marginea gropii, privind în jos fără să spună nimic.

Respira greu.

Lumina slabă a serii pătrundea printre copacii groși și cădea exact peste cei trei purcei rămași în viață. Se agitau speriați printre țepușele murdare de pământ, scoțând sunete subțiri și disperate.

În partea întunecată a gropii se vedeau doar umbre.

Umbre mari.

Nemişcate.

Capcana funcționase.

Pentru câteva secunde, Adrian simți cum îi bate inima de bucurie.

Reușise.

Nu mai fusese nevoit să fugă.

Nu mai fusese urmărit.

De data asta câștigase el.

Dar entuziasmul îi dispăru puțin când privi din nou către fundul gropii. Mama mistreț și cei doi purcei morți aproape că nu se vedeau în întuneric, însă forma lor era suficient de clară.

Era prima dată când omora ceva atât de mare.

Și pentru prima dată înțelegea cât de periculoasă devenea lumea aceea.

Adrian înghiți în sec.

Apoi își strânse mai bine toporul în mână și coborî atent în groapă.

Purceii rămași în viață fugiră speriați printre țepușe, încercând să găsească o ieșire. Erau prea mici ca să-l atace, însă suficient de rapizi cât să-l facă atent.

Se apropie mai întâi de mama mistreț.

Era enormă.

Mult mai mare decât își imaginase când o văzuse prima dată printre copaci.

Două dintre țepușe îi străpungeau pieptul și abdomenul.

Adrian oftă adânc.

— A funcționat… chiar a funcționat…

În fața lui apăru pentru o clipă fereastra transparentă.

+20 experiență.

191/200 → 211/200

LEVEL UP DISPONIBIL

Adrian rămase cu ochii mari câteva secunde.

Trecuse de două sute.

Reușise.

Dar înainte să se bucure cu adevărat, își dădu seama de altceva.

Trebuia să care toate astea acasă.

Și deja era aproape noapte.

Își trecu mâna prin păr și privi din nou către portalul aflat printre copaci, la câteva zeci de metri depărtare.

— Bun… întâi pe cei morți…

Îi luă aproape o oră să tragă mama mistrețului afară din groapă.

Transpirația îi curgea pe frunte, iar mâinile îl dureau de la efort. De câteva ori aproape că alunecă înapoi printre țepușe.

Când reuși în sfârșit să tragă corpul până aproape de portal, era aproape epuizat.

Trecu prin cercul verde și ajunse în șopronul întunecat.

Aerul rece și familiar al gospodăriei îl lovi imediat.

Pentru o clipă simți un sentiment ciudat de liniște.

Ca și cum locul acesta devenise singurul lui refugiu adevărat.

Lăsă mistrețul mare în magazie, lângă cei doi purcei morți, apoi ieși din nou și căută prin curte vechiul cărucior al bunicului.

Roata scârțâia.

Una dintre mânere era crăpată.

Dar încă mergea.

— Bunicule… sper că nu te superi că împrumut tot ce găsesc…

Murmură singur, împingând căruciorul spre portal.

Când reveni la groapă, cei trei purcei încă trăiau.

Se ascundeau între țepușe și guițau speriați de fiecare dată când Adrian se apropia.

Nu fu ușor să-i prindă.

Primul îl mușcă de mână înainte să reușească să-l bage într-un sac.

Al doilea aproape scăpă din groapă.

Al treilea țipă atât de tare încât Adrian se uită instinctiv printre copaci, temându-se că poate atrage altceva.

Sau pe altcineva.

Goblini.

Mistreți.

Sau ceva și mai rău.

După mult chin, reuși să lege fiecare sac și să îi pună în cărucior.

Purceii se zbăteau și loveau materialul din interior.

Adrian împinse căruciorul înapoi prin portal, obosit până în măduva oaselor.

În gospodărie îi duse direct în vechiul saivan unde bunicul crescuse cândva măgarii.

Încă mirosea a lemn vechi și fân uscat.

Îi scoase cu grijă din saci și îi lăsă într-un colț.

Purceii se adunară imediat unul lângă altul, tremurând.

Adrian le aduse o găleată mică cu lapte și înmuie în ea porumb și grâu.

— Dacă tot v-am prins… măcar să trăiți.

Purceii începură să mănânce aproape imediat.

Adrian îi privi câteva secunde în liniște.

Apoi se întoarse către magazie.

Avea încă multă muncă.

Noaptea căzuse complet când termină de tăiat o parte din carnea de mistreț.

Mâinile îi erau murdare.

Spatele îl durea.

Dar în aer începea să se simtă mirosul unei ciorbe groase care fierbea încet pe sobă.

Adrian stătea pe un scaun mic din bucătărie, amestecând încet în oală.

Flăcările luminau pereții vechi ai casei.

Iar pentru prima dată după mult timp…

zâmbea.