Capitolul 3: Ecoul verde

Adrian respira greu.

Pieptul încă îi ardea după fuga prin pădure.

Picioarele îi tremurau.

Palmele îi erau reci.

Stătea pe podeaua ședului, sprijinit într-o mână, cu cealaltă apăsată pe lemnul vechi.

În fața lui… portalul pulsa încet.

Dar ceva era diferit.

—

Nu mai era albăstrui.

Nu mai semăna cu cercul rece și ciudat prin care intrase prima dată.

Acum… marginile lui erau verzi.

Verde întunecat.

Ca iarba udă după ploaie.

Ca mușchiul crescut pe piatră veche.

Ca ochii unui animal ascuns în pădure.

Lumina pulsa încet.

Calm.

Aproape viu.

Adrian înghiți în sec.

Încă vedea goblinii în minte.

Creaturile acelea mici.

Strâmbe.

Agitate.

Și sunetele lor…

Ascuțite.

Ciudate.

Prea reale.

—

Nu fusese un vis.

Nu halucinase.

Nu lovise capul.

Pădurea exista.

Pasărea aceea neagră exista.

Goblinul care îl văzuse… exista.

—

Își trecu mâna prin păr.

Încerca să gândească logic.

Poate gaz.

Poate ceva militar.

Poate o halucinație.

Dar în interiorul lui… știa adevărul.

Nimic din toate astea nu explica portalul.

Nimic nu explica pădurea.

Și nimic nu explica faptul că, acum… culoarea se schimbase.

—

Verdele.

Ce însemna?

Pericol?

Stabilitate?

Alt loc?

Altceva?

Nu știa.

Și tocmai asta îl speria cel mai tare.

—

Se ridică încet.

Picioarele îi cedau aproape imediat.

Respiră adânc.

Se uită încă o dată spre cercul verde.

Apoi… făcu un pas în spate.

Încă unul.

Și încă unul.

Până ieși complet din șed.

—

Trase ușa repede.

Prea repede.

Lemnul pocni puternic.

Adrian rămase nemișcat câteva secunde cu mâna pe clanță.

Asculta.

Nimic.

Doar vântul.

Doar curtea.

Doar lumea normală.

Sau… ce mai rămăsese normal.

—

Porni spre casă.

Încet.

Cu mintea plină.

Totul părea diferit acum.

Gardul.

Copacii.

Curtea.

Până și aerul.

Ca și cum știa că ceva se schimbase… chiar dacă nu putea explica ce.

—

Intră în bucătărie.

Se opri lângă masă.

Abia atunci își dădu seama cât de foame îi era.

Toată dimineața nu mâncase nimic.

Tăie repede câteva felii de pâine.

Brânză.

Roșii.

Ceapă verde.

Turnă apă într-o cană veche emailată.

Albă, cu margine albastră.

Greoaie.

Exact cum își amintea din copilărie.

Se așeză.

Mâncă încet.

În liniște.

Dar mintea lui… nu era acolo.

—

Nu se putea opri să se gândească la portal.

La pădure.

La goblini.

La culoarea verde.

Încercă să-și ocupe mintea.

Ieși în curte.

Se uită prin gospodărie.

Verifică gardul.

Intră prin magazii.

Ridică unelte vechi.

Cutii.

Lanțuri.

Bucăți de fier ruginite.

Dar nu reușea să se concentreze.

La fiecare câteva minute… privirea îi fugea spre șed.

Parcă îl chema.

—

Și atunci realiză ceva.

Nu putea spune nimănui.

Nu încă.

Dacă aflau vecinii?

Dacă venea poliția?

Dacă apărea statul?

Poate îi luau locul.

Poate îl obligau să plece.

Poate nu mai vedea niciodată portalul.

—

Nu.

Trebuia să fie secret.

Cel puțin până înțelegea despre ce era vorba.

—

Adrian se opri în mijlocul curții.

Respiră adânc.

Apoi… luă o hotărâre.

Trebuia să intre din nou.

Dar de data asta… pregătit.

—

Intră într-o magazie mică de lângă casă.

Căută printre scule.

Mâna îi se opri pe o coadă lungă de topor.

Solidă.

Grea.

Perfectă ca bâtă.

O ridică.

O testă în palmă.

Apoi găsi și un topor de dimensiuni medii.

Nu mare.

Dar suficient de greu încât să spargă lemn… sau altceva.

—

Își ținea respirația fără să-și dea seama.

Inima îi bătea mai tare.

Frica încă era acolo.

Puternică.

Dar acum… era amestecată cu altceva.

Curiozitate.

—

Se apropie din nou de șed.

Fiecare pas părea mai greu decât înainte.

Se opri în fața ușii.

Mâna îi strânse coada de topor.

Cealaltă… toporul.

Respiră adânc.

O dată.

Încă o dată.

Apoi împinse încet ușa.

Lumina verde pulsa în întuneric.

Îl aștepta.

Și, de data asta…

Adrian intră din nou în portal.