Capitolul 2: Portalul

Adrian nu se mișcă câteva secunde.

Privea deschiderea aceea ciudată din fața lui, ca și cum realitatea fusese tăiată și înlocuită cu altceva. Lumina din interior nu era nici albă, nici albastră. Se schimba subtil, ca o suprafață de apă mișcată de vânt.

Nu înțelegea ce este.

Dar știa un lucru.

Trebuia să intre.

Nu era curaj. Nu era nebunie.

Era ceva mai simplu și mai periculos.

Curiozitatea.

—

Întinse mâna.

Se opri la câțiva centimetri.

Respiră adânc.

Și făcu pasul.

—

Nu simți nimic când intră.

Nicio rezistență. Nicio căldură. Nicio durere.

Doar… trecuse.

Un pas.

Apoi încă unul.

În momentul în care întreg corpul îi traversă portalul, lumea se schimbă.

—

Amețeala veni brusc.

Nu puternică, dar suficientă cât să-l facă să clipească des.

Se opri instinctiv.

Privirea îi coborî.

Sub picior… iarbă.

Verde.

Reală.

Moale.

—

Ridică capul.

Și încremeni.

—

Nu mai era în saivan.

În fața lui se întindea o pădure.

Densă. Vie. Tăcută și totuși plină de sunete.

Copacii erau înalți, mult mai înalți decât își amintea din orice pădure văzuse până atunci. Trunchiurile lor groase se ridicau ca niște coloane naturale, iar coroanele se uneau sus, lăsând doar fâșii subțiri de lumină să pătrundă.

Soarele exista.

Dar abia se vedea.

Lumina se strecura printre frunze, desenând umbre mișcătoare pe pământ.

—

Aerul era diferit.

Mai rece.

Mai curat.

Mai… viu.

Inspiră adânc.

Simți miros de pământ umed, de frunze, de viață.

—

Un sunet.

Păsări.

Nu ca în oraș. Nu ca în sat.

Mai clare. Mai ascuțite. Mai… stranii.

Se auzeau de sus, dintre ramuri, ca un cor pe care nu-l mai ascultase niciodată.

—

Făcu un pas.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

—

Înaintea lui, pământul era acoperit de iarbă și frunze uscate. Din loc în loc, rădăcini groase ieșeau la suprafață, contorsionate, ca niște vene ale pământului.

Se opri lângă una.

Se aplecă și o atinse.

Solidă.

Rece.

Reală.

—

Mai departe, zări ciuperci.

Unele mici, albe. Altele mai mari, cu nuanțe ciudate, aproape albăstrui.

Nu semănau exact cu ce știa.

—

Ridică privirea din nou.

Totul era necunoscut.

Și totuși… incredibil de familiar.

—

Mergea fără să-și dea seama.

Fără direcție.

Doar înainte.

—

Foșnet.

Se opri instant.

Sunetul veni din dreapta lui.

Unul brusc. Puternic.

Adrian tresări și se întoarse rapid.

Inima îi bătea mai repede.

—

Și atunci…

O pasăre.

O siluetă închisă la culoare se desprinse de pe o creangă și își luă zborul, bătând din aripi zgomotos.

—

Adrian rămase nemișcat o clipă.

Apoi… expiră.

Un zâmbet scurt îi apăru pe față.

—

„Serios…” murmură încet.

Adrian înțepeni.

Creaturile își ridicară capetele în același timp.

Îl văzuseră.

—

Nu mai gândi.

Se întoarse și fugi.

Crengile îi loveau brațele, pământul îi aluneca sub pași, dar nu se opri.

Nu îndrăzni să se uite înapoi.

—

Lumina apăru printre copaci.

Portalul.

—

Alergă direct spre el.

Fără ezitare.

—

Lumea se rupse pentru o clipă.

—

Și apoi…

căzu.

—

Pământul tare îl lovi.

Praful se ridică.

Saivanul.

—

Respira greu.

Inima îi bătea haotic.

Corpul îi tremura.

—

Rămase întins, fără să se miște.

—

Nu fusese un vis.

—

Portalul pulsa în spatele lui.

Se relaxă.

Chiar râse ușor.

Se speriase de o pasăre.

—

Își dădu seama atunci cât de tensionat era.

Și, pentru prima dată de când intrase, simți ceva diferit.

Nu frică.

Ci… entuziasm.

—

Continuă să meargă.

—

Timpul trecu fără să-și dea seama.

Poate douăzeci de minute. Poate treizeci.

Pădurea nu se schimba prea mult, dar fiecare pas aducea ceva nou.

Un copac mai ciudat. O plantă necunoscută. O formă diferită.

—

Simțea în continuare acea senzație în corp.

Nu durere.

Nu disconfort.

Ci… ceva activ.

Ca un freamăt ușor sub piele.

—

Se opri din nou.

De data asta… nu din cauza unui sunet obișnuit.

—

Voci.

—

Încremeni.

—

Nu erau păsări.

Nu era vânt.

Nu era ceva natural.

—

Erau… cuvinte.

Nu înțelegea nimic.

Sunetele erau aspre, scurte, rupte. Aproape ca niște mormăieli amestecate cu chicote.

Și apoi…

un râs.

—

Adrian încremeni.

Nu erau păsări.

Nu era vânt.

Erau… voci.

—

Se lăsă instinctiv mai jos.

Respirația i se încetini.

Se uită în jur.

Sunetul venea din față.

—

Începu să înainteze încet.

Pas cu pas.

Fără zgomot.

—

Ajunse lângă un trunchi gros de copac.

Se lipi de el.

Se opri.

Ascultă.

—

Vocile erau mai clare acum.

—

Se aplecă ușor.

Și privi.

—

Îngheță.

—

În fața lui, la câțiva metri distanță…

Nu erau oameni.

—

Două creaturi mici, cocoșate, cu piele verzui-murdară, se luptau pe pământ.

—

Goblini.

—

Adrian nu avea alt cuvânt pentru ele.

—

Erau îmbrăcați în niște zdrențe care semănau cu saci rupți, legați în jurul corpului. Picioarele goale, murdare. Brațele subțiri, dar rapide.

—

În apropiere, o capcană rudimentară dintr-o liană era întinsă între doi copaci.

—

Mintea lui încerca să proceseze.

Să înțeleagă.

—

„Nu e real…”

Dar era.

—

Adrian înțepeni.

Creaturile își ridicară capetele în același timp.

Îl văzuseră.

—

Nu mai gândi.

Se întoarse și fugi.

Crengile îi loveau brațele, pământul îi aluneca sub pași, dar nu se opri.

Nu îndrăzni să se uite înapoi.

—

Lumina apăru printre copaci.

Portalul.

—

Alergă direct spre el.

Fără ezitare.

—

Lumea se rupse pentru o clipă.

—

Și apoi…

căzu.

—

Pământul tare îl lovi.

Praful se ridică.

Saivanul.

—

Respira greu.

Inima îi bătea haotic.

Corpul îi tremura.

—

Rămase întins, fără să se miște.

—

Nu fusese un vis.

—

Portalul pulsa în spatele lui.