Capitolul 13: Fierarul

Capitolul 13: Fierarul

Adrian rămase câteva clipe pe deal, privind satul de jos.

Dimineața era liniștită. Din hornurile caselor ieșea fum subțire, iar printre acoperișurile vechi se vedea ici-colo câte un om grăbit. În partea din mijloc a satului, aproape de marginea drumului principal, se ridica o clădire mai mare, din piatră înnegrită.

De acolo venea zgomotul.

Metal lovit de metal.

Ritmic.

Greu.

Fierarul.

Adrian își coborî privirea spre sat și oftă încet.

Nu-i plăcea să intre prea des printre oameni. Cu cât petrecea mai mult timp în sat, cu atât creștea riscul să greșească. Să spună ceva ce nu trebuia. Să afle cineva prea multe.

Dar avea nevoie de arme.

Bâta îl ajutase până acum.

Toporul la fel.

Însă după urmele descoperite în pădure și după lupii pe care îi văzuse în vale, începea să înțeleagă că nu mai era suficient.

Coborî dealul încet și ajunse în fața atelierului.

Căldura îl lovi imediat ce intră.

Înăuntru mirosea a fum, cărbune încins și fier ars.

Un bărbat masiv lovea o bucată de metal roșu-aprins pe nicovală. Avea barba căruntă și brațele groase cât trunchiurile de copac.

Când îl observă pe Adrian, se opri.

— Da’ tu cine ești? întrebă el.

Adrian își scoase calm căciula.

— Adrian. Nepotul lui Florea… de pe deal.

Fierarul ridică sprâncenele.

— Florea?

— Da. M-am mutat acolo după ce au murit bunicii. Momentan stau în casa lor.

Bărbatul îl privi câteva secunde, apoi dădu încet din cap.

— Așa… deci tu ești ăla nou despre care vorbește tot satul. Ăla cu carnea.

Adrian zâmbi scurt.

— Se pare că da.

Fierarul râse încet.

— Au început oamenii să zică că iar s-a deschis dealul lui Florea. Că de când ai venit tu, apare carne prin sat mai des ca înainte.

Adrian nu răspunse direct.

Scoase din traistă câțiva colți mari de mistreț și îi puse pe masa grea de lemn.

Fierarul îi privi imediat cu interes.

Îi luă în palmă.

— Frumoși colți…

— Am nevoie de două pumnale și de o sabie scurtă.

Fierarul ridică privirea.

— Sabie?

— Ceva scurt. Cam de patruzeci-cincizeci de centimetri. În stil japonez… curbura aceea ușoară. Simplă. Bună de folosit.

Fierarul mormăi încet.

— Și la ce-ți trebuie?

Adrian își pregătise deja răspunsul.

— Un prieten. Crește iepuri și merge la vânătoare. Îi plac armele japoneze. Vreau să-i fac un cadou.

Bărbatul îl privi atent câteva clipe.

Nu părea complet convins.

Dar nici nu insistă.

Luă unul dintre colți și îl întoarse spre lumină.

— Din ăștia pot face mânere frumoase. Dacă vrei ceva serios, pot să fac. Oțel bun. Lamă puternică. Ascuțită cum trebuie.

Adrian dădu aprobator din cap.

— Asta vreau.

Fierarul puse colții jos și își șterse mâinile de șorț.

— Uite cum e. Dacă vrei ceva ieftin, pot face repede și prost. Dar dacă vrei ceva care să țină ani și să intre bine în carne… costă.

Adrian ascultă atent.

— Pentru cele două pumnale… două mii.

— Iar sabia… încă trei mii.

Adrian fluieră încet printre dinți.

— Cam mult.

Fierarul ridică din umeri.

— Fier bun. Muncă multă. Plus că vrei modele și finisaje. Nu fac jucării.

Adrian tăcu câteva clipe.

Apoi zise calm:

— Pot plăti o parte în bani și o parte în carne.

Fierarul îl privi imediat interesat.

— Carne de mistreț?

— Da.

Bărbatul își frecă barba.

— Hm…

— Îți pot aduce mistreți întregi.

— Mari?

— Destul de mari.

Fierarul începu să zâmbească.

— Atunci putem vorbi altfel.

Discutară aproape jumătate de oră.

În cele din urmă ajunseră la o înțelegere.

Adrian urma să plătească trei mii de lei și doi mistreți mari pentru întreaga comandă.

Primul urma să-l aducă imediat ce armele erau gata.

Al doilea… peste aproximativ două săptămâni.

Fierarul îi întinse mâna.

— În patru-cinci zile să vii.

Adrian îi strânse palma.

— Batem palma.

În timp ce ieșea din atelier, zgomotul ciocanului începu din nou să răsune în spatele lui.

Greu.

Ritmic.

Metal pe metal.

Pentru prima dată după mult timp, Adrian simțea că începe să fie pregătit pentru ceea ce îl aștepta dincolo de portal.

Spre seară, Adrian urca din nou dealul către casa bunicilor.

Vântul bătea rece printre copaci, iar cerul începea să se coloreze în portocaliu și violet. În spatele lui, satul devenea încet liniștit.

În acea noapte mâncă repede, verifică animalele și adormi mai devreme decât de obicei.

Dimineața următoare trecu din nou prin portal.

Pădurea îl întâmpină cu aceeași liniște apăsătoare.

De data asta era mult mai atent.

Nu se depărta prea mult de traseele cunoscute și își verifica constant împrejurimile. Vânătoarea mergea bine. Reuși să prindă mai mulți iepuri și încă doi mistreți în capcane.

Dar ceva se schimbase.

Simțea pădurea diferit.

Mai tăcută.

Mai atentă la el.

La un moment dat, urcă pe o ridicătură împădurită și îngheță.

Jos, într-o vale mică, printre copaci, se mișcau lupi.

Mari.

Mult mai mari decât cei pe care îi văzuse vreodată în documentare.

Șase… poate șapte.

Printre ei alergau și doi pui.

Adrian coborî imediat lângă un trunchi căzut și rămase nemișcat.

Vântul bătea spre el.

Asta îl salva.

Dacă direcția era inversă, lupii probabil îi simțeau mirosul imediat.

Unul dintre animale ridică capul și adulmecă aerul. Adrian își ținu respirația.

După câteva secunde, lupul se liniști și continuă să meargă alături de haită.

Adrian așteptă încă mult timp înainte să se retragă încet.

Fără zgomot.

Fără grabă.

În acea zi se întoarse mai devreme prin portal.

Procesă carnea, puse iepurii la afumat și păstră unul dintre mistreți pentru fierar.

Mai târziu veni și măcelarul satului, care își luă câțiva iepuri și rămase încântat când văzu porcul.

— Dacă mai faci rost… să-mi păstrezi și mie, spuse el.

Adrian doar zâmbi.

În următoarele două zile continuă vânătoarea, evitând însă zona lupilor.

Prinse încă trei mistreți, mai mulți iepuri și, spre seară, când termină de verificat ultima capcană, fereastra verde apăru din nou în fața lui.

LEVEL UP.

Nivel 4.

Adrian privi calm punctele disponibile și începu să le distribuie atent.

Devenea mai puternic.

Mai rapid.

Dar în același timp înțelegea un lucru simplu.

Pădurea devenea și ea mai periculoasă.

Și fără arme adevărate… data viitoare poate nu mai avea atât noroc.

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

Dacă îți place această poveste și dorești să susții proiectul, poți contribui cu o cafea aici:☕ https://buymeacoffee.com/Strabunii

Fiecare susținere mă ajută să continui să scriu și să dezvolt universul „Străbunii: Codul Portalor”.