Capitolul 12: Misterul creaturii
Adrian rămase câteva clipe nemișcat lângă capcană.
Pădurea era liniștită.
Prea liniștită.
Ținea toporul strâns în mână, în timp ce privea urma adâncă din noroi. Ceva trasese carcasa mistrețului afară din groapă și o târâse prin pădure.
Dar ce?
Se aplecă încet și atinse pământul.
Urmele erau proaspete.
Foarte proaspete.
Pământul încă era umed și sfărâmat pe margini, ca și cum creatura plecase nu cu mult timp înainte să ajungă el.
Adrian inspiră adânc.
Apoi porni încet după urmă.
Fiecare pas era atent.
Controlat.
Nu mai era omul care fugise speriat prima dată când văzuse goblinii. Acum învățase să pășească fără zgomot, să se oprească atunci când pădurea devenea prea tăcută și să privească înainte să se miște.
Urma îl ducea printre copaci groși și rădăcini ieșite din pământ.
Din loc în loc vedea bucăți de noroi răscolit și fire scurte de păr de mistreț prinse în crengi.
Ceva mare trăsese corpul.
Și ceva puternic.
După aproape zece minute de mers, Adrian încetini brusc.
În față se deschidea o poiană mică.
Se ascunse imediat după niște tufișuri dese și privi atent printre frunze.
Acolo era.
Restul carcasei.
Bucăți de carne sfâșiate.
Oase rupte.
Pământ răscolit.
Iarba era culcată la pământ, iar noroiul era plin de urme adânci.
Aici se întâmplase ceva.
Sau cineva mâncase.
Adrian rămase nemișcat și începu să studieze zona.
Nu vedea nimic mișcându-se.
Nici goblini.
Nici lupi.
Nici alte creaturi.
Doar liniștea pădurii.
Totuși…
Urmele nu semănau complet cu cele de mistreț.
Erau mai lungi.
Mai adânci.
Și din loc în loc se vedeau zgârieturi pe trunchiurile copacilor.
Adrian simți cum îl trece un fior rece pe șira spinării.
Ceva trăia aici.
Ceva suficient de puternic încât să tragă singur un mistreț mare afară din capcană.
Și poate…
poate îl urmărise chiar și pe el fără să-și dea seama.
Își strânse mai tare mâna pe topor.
Ochii îi alergau continuu prin poiană.
Stânga.
Dreapta.
Umbrele dintre copaci.
Încerca să observe orice mișcare.
Dar nu era nimic.
Doar carcasa sfâșiată și urmele din noroi.
În cele din urmă, Adrian se retrase încet câțiva pași fără să întoarcă spatele poienii.
Nu voia să afle pe pielea lui ce creatură făcuse asta.
Nu încă.
Nu fără să știe cu ce are de-a face.
Când ajunse din nou între copacii deși, respiră mai ușor.
Pentru prima dată după multe zile, simțea din nou aceeași tensiune pe care o avusese atunci când descoperise portalul.
Pădurea nu era doar un loc de vânătoare.
Era vie.
Și ascundea lucruri pe care încă nu le înțelegea.
Adrian rămase ascuns în tufișuri mult timp.
Poate jumătate de oră.
Poate chiar mai mult.
Nici el nu mai știa exact.
Pădurea era liniștită, iar luminișul din fața lui rămânea gol. Din când în când doar vântul mișca frunzele sau câte o pasăre se auzea undeva în depărtare.
Dar nimic nu apărea.
Nicio creatură.
Niciun goblin.
Niciun animal.
Doar resturile sfâșiate ale mistrețului și pământul răscolit.
Adrian continua să privească atent fiecare colț al poienii. Încerca să observe orice mișcare suspectă. Orice umbră.
În cele din urmă își dădu seama că, dacă acea creatură fusese acolo, deja plecase de mult.
Inspiră adânc și ieși încet dintre tufișuri.
Fiecare pas era atent.
Toporul rămânea ridicat pregătit în mâna dreaptă.
Ajunse lângă carcasa rămasă și începu să inspecteze zona mai atent. Vedea urme adânci în noroi și iarba culcată la pământ, dar nimic clar.
Nicio urmă precisă.
Ca și cum ceva foarte greu trecuse pe acolo și apoi dispăruse pur și simplu în pădure.
Adrian se încruntă.
Nu-i plăcea deloc asta.
Dacă ar fi fost lupi, ar fi trebuit să vadă urme clare. Dacă ar fi fost goblini, probabil ar fi găsit urme de pași sau arme primitive.
Dar aici…
nimic nu avea sens.
Ridică privirea spre copacii din jur și simți din nou acel fior rece pe șira spinării.
Pentru prima dată portalul nu i se mai părea un loc pe care începea să-l controleze.
Din contră.
Avea senzația că pădurea îl privea înapoi.
După câteva minute hotărî că nu avea rost să rămână acolo. Era prea adânc în pădure și prea departe de marginea portalului.
Se retrase încet și porni înapoi.
Pe drum, gândurile nu îi dădeau pace.
Ce putea fi suficient de puternic încât să scoată singur un mistreț mare din capcană?
Și dacă aceeași creatură îl urmărea și pe el?
Își strânse mai tare mâna pe topor.
Bâta improvizată pe care o folosise la început deja nu i se mai părea suficientă. Nici măcar toporul nu îi mai oferea aceeași siguranță.
Avea nevoie de arme mai bune.
Mai rapide.
Mai mortale.
Ajunse în cele din urmă la roabă și rămase câteva clipe privind spre pădurea întunecată din spatele lui.
Apoi apucă mânerele și porni spre portal.
Când trecu din nou în curtea bunicului, respiră mai ușurat. Aerul rece și liniștea gospodăriei îi calmau puțin mintea.
Lăsă roaba lângă șopron și se așeză pe treptele casei.
Gândurile continuau însă să se învârtă.
Toporul era bun pentru lemne și pentru animale prinse în capcană.
Dar dacă trebuia să lupte direct?
Poate avea nevoie de ceva pentru împuns.
Un pumnal.
Sau poate o sabie scurtă.
Ceva rapid.
Ceva ușor.
Dar de unde putea obține așa ceva?
Nu avea cum să cumpere o armă adevărată fără să atragă atenția.
Privirea îi căzu spre satul aflat în depărtare.
Fierarul.
Poate acolo era răspunsul.
Poate putea să vorbească cu el.
Poate putea inventa o poveste.
Sau poate…
Poate era timpul să înceapă să învețe singur cum să-și facă propriile arme.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
Dacă îți place această poveste și dorești să susții proiectul, poți contribui cu o cafea aici:☕ https://buymeacoffee.com/Strabunii
Fiecare susținere mă ajută să continui să scriu și să dezvolt universul „Străbunii: Codul Portalor”.