Capitolul 11: Urme în Întuneric

Adrian rămase câteva clipe lângă groapă, privind cei doi mistreți căzuți printre țepușele capcanei.

Respira greu.

Nu din oboseală.

Din satisfacție.

Capcana funcționase.

Și nu fusese noroc.

Fusese gândită.

Planificată.

Pregătită.

Pentru prima dată de când intrase în portal, simțea că începea să controleze situația.

Se apropie atent de marginea gropii și privi în jurul lui. Pădurea era liniștită. Doar vântul mai mișca frunzele copacilor groși. Nu se auzeau goblini. Nici slime-uri.

Coborî cu grijă și începu să lege picioarele mistreților cu frânghia adusă special pentru asta. Erau grei. Mult mai grei decât purceii prinși înainte.

— Asta chiar începe să merite... murmură el printre dinți.

Trase primul mistreț afară cu mare dificultate. Mușchii îl dureau, însă observă ceva ciudat.

Deși animalul era greu, parcă trupul lui rezista mai bine decât înainte. Nu mai obosea atât de repede.

Level-up-urile chiar îl schimbau.

După aproape douăzeci de minute reuși să scoată și al doilea mistreț. Îi ridică în roaba pregătită mai devreme și, înainte să plece, se întoarse către groapă.

Nu voia să piardă capcana.

Adună din nou crengi.

Frunze.

Mușchi.

Pământ.

Acoperi groapa aproape perfect.

Apoi presără iar grâu și porumb în centru.

Dacă funcționase o dată, putea funcționa și a doua oară.

Împinse roaba printre copaci spre portal. Roțile scârțâiau ușor peste rădăcini și pietre, iar din când în când era nevoit să se oprească și să-și tragă sufletul.

Când ajunse în curtea bunicului și trecu prin portal, simți imediat diferența dintre cele două lumi.

Aerul de acasă era mai cald.

Mai liniștit.

Portalul continua să pulseze slab în spatele lui, ascuns în șură.

Adrian duse roaba până la magazie și începu să proceseze carnea. Deja mișcările îi deveniseră mai rapide. Nu mai avea ezitările de la început.

Despărțea carnea.

Curăța.

Spăla.

Atârna bucățile bune la uscat.

O parte urma să fie afumată.

Alta urma să fie păstrată pentru mâncare.

Iar o parte putea fi vândută în sat.

Gândul acesta îl făcu să zâmbească.

Portalul nu mai era doar un mister.

Începea să devină o sursă de hrană.

De bani.

Poate chiar de viitor.

După ce termină, își luă toporul și se întoarse din nou prin portal.

De data asta pășea mult mai atent prin pădure.

Nu mai mergea haotic.

Privea urmele de pe pământ.

Crengile rupte.

Noroiul călcat.

Învăța.

În următoarele două zile rutina începu să se repete.

Verifica capcana.

Vâna iepuri.

Mai găsea câte un slime rătăcit.

Din când în când mai prindea și câte un mistreț.

Dar observă rapid ceva.

Slime-urile deveniseră rare.

Foarte rare.

Înainte găsea câteva aproape la fiecare oră. Acum putea merge zeci de minute fără să vadă niciunul.

Iar iepurii păreau mai atenți.

Mai speriați.

Pădurea parcă se schimba.

Sau poate el se schimba.

În a doua zi, spre seară, după ce omorî încă un iepure lângă un trunchi căzut, vocea aceea rece răsună din nou în mintea lui.

— Level Up.

Adrian se opri instantaneu.

În fața lui apăru fereastra semitransparentă.

LEVEL 3

EXP: 0 / 800

Puncte disponibile: 3

Adrian simți cum inima începe să-i bată mai repede.

Patru sute.

Acum avea nevoie de patru sute de puncte pentru următorul nivel.

Dar chiar și așa...

Ajunsese deja la Level 3.

Își ridică încet mâna spre fereastra luminoasă și începu să distribuie punctele.

Atac +1.

Viață +1.

Agilitate +1.

Apărarea rămase neschimbată.

În clipa în care confirmă distribuirea, simți din nou acel val ciudat traversându-i corpul.

Mușchii i se încordară ușor.

Respirația deveni mai stabilă.

Privirea parcă mai clară.

Adrian strânse coada toporului și zâmbi.

Devenea mai puternic.

Cu fiecare zi.

Cu fiecare nivel.

Cu fiecare creatură ucisă.

Zilele începeau să semene una cu alta.

Dimineața, Adrian verifica purceii din saivan, le schimba apa și le arunca porumb înmuiat în lapte. După aceea își lua toporul, cuțitul și roaba și intra prin portal.

Pădurea devenise aproape familiară.

Nu complet sigură.

Dar familiară.

Slime-urile apăreau din ce în ce mai rar. Uneori mergea ore întregi fără să vadă nici măcar unul. Iepurii încă existau în număr mare, dar și ei începeau să fie mai atenți și mai greu de prins.

Mistreții însă…

Mistreții deveniseră noua lui sursă principală de experiență și carne.

Capcanele funcționau.

Adrian ajunsese deja să sape mai repede gropile, să ascundă mai bine țepușele și să găsească locurile bune unde animalele treceau. În doar câteva zile mai prinsese doi mistreți mari și încă un purcel.

În fiecare seară se întorcea acasă murdar de noroi, sânge și transpirație.

Carnea era atârnată la afumat.

O parte o păstra pentru el.

Restul începea să circule prin sat.

La început veniseră doar tanti Maria și Ileana.

După aceea încă doi vecini.

Apoi încă unul.

Unii plăteau cu bani.

Alții veneau cu ouă, brânză, lapte sau legume.

Adrian începuse să înțeleagă că ceea ce vâna în portal putea deveni mai mult decât simplă supraviețuire.

Putea deveni un schimb.

Un sistem.

Nu mai trebuia să plece la magazin pentru orice lucru mărunt. Aproape zilnic cineva trecea pe la poartă și întreba dacă mai are carne afumată sau iepure proaspăt.

Iar asta atrăsese inevitabil atenția unei persoane.

Măcelarul satului.

Îl chema Gheorghiță.

Într-o după-amiază, bărbatul îl opri pe Adrian lângă magazinul vechi din centru. Era masiv, cu mâinile groase și șorțul pătat de sânge.

— Au început oamenii să cumpere mai puțin de la mine, zise el direct. Toți spun că la tine găsesc carne bună și ieftină.

Adrian rămase calm.

Nu voia probleme.

După câteva minute de discuții, ajunseră însă la o înțelegere simplă.

Gheorghiță urma să cumpere o parte din carne direct de la el, în cantitate mai mare și la preț mic. În schimb, Adrian nu mai trebuia să vândă atât de mult direct prin sat.

Asta îi convenea.

Cu cât intra mai puțină lume în curtea lui…

cu atât riscul ca cineva să afle despre portal devenea mai mic.

În zilele următoare rutina continuă.

Portal.

Capcane.

Vânătoare.

Afumătoare.

Somn.

Iar experiența continua să crească.

Într-o seară târzie, Adrian ieși din nou spre una dintre capcanele aflate mai adânc în pădure. Aerul era rece, iar printre copaci începea deja să se lase întunericul.

De departe observă imediat că ceva nu era în regulă.

Groapa fusese declanșată.

Pământul surpat.

Crengile rupte.

Noroi împrăștiat peste tot.

Adrian se apropie încet, cu mâna pe topor.

În interior se vedea sânge.

Mult sânge.

Și resturile unui mistreț.

Dar ceva era greșit.

Carcasa nu mai era întreagă.

O parte din animal lipsea.

Un picior rămăsese prins într-un țăruș, iar din groapă pornea o urmă lată de sânge care se târa printre copaci, dispărând în întunericul pădurii.

Adrian încremeni.

Ceva trăsese corpul afară.

Dar ce?

Lupi?

Goblini?

Altă creatură?

Sau… altcineva?

Își strânse mai tare mâna pe coada toporului și privi urma de sânge care dispărea în pădurea întunecată.

Pentru prima dată după multe zile, portalul nu i se mai păru familiar.

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

Dacă îți place această poveste și dorești să susții proiectul, poți contribui cu o cafea aici:☕ https://buymeacoffee.com/Strabunii

Fiecare susținere mă ajută să continui să scriu și să dezvolt universul „Străbunii: Codul Portalor”.