Capitolul 18

Adrian rămase nemișcat.

Mâna îi strânse instinctiv mânerul toporului, iar respirația îi deveni grea. Vocea aceea… fusese reală. O auzise clar. Nu ca un ecou. Nu ca vântul printre copaci.

O voce adevărată.

Gravă.

Rece.

„Încă nu ești pregătit.”

Pădurea devenise brusc liniștită. Prea liniștită.

Lupul rănit dispăruse printre copaci fără niciun sunet, iar Adrian continua să privească în direcția în care îl văzuse ultima oară. Simțea cum i se ridică pielea pe brațe.

— Cine-i acolo?... întrebă el apăsat.

Nimic.

Doar vântul.

Apoi… nici măcar vântul.

Liniștea deveni apăsătoare. Atât de apăsătoare încât Adrian își auzea propriile bătăi ale inimii.

Buf.

Buf.

Buf.

Își mută privirea printre copaci. Umbrele păreau mai întunecate decât înainte. Pentru o clipă, avu impresia că ceva se mișcă în spatele unui trunchi gros.

Ridică toporul.

— Arată-te!

Niciun răspuns.

Dar senzația aceea… continua.

Cineva îl privea.

Nu ca un animal.

Nu ca un prădător.

Ci ca un om care îl studia de mult timp.

Adrian făcu încet un pas înapoi.

Apoi încă unul.

Și atunci totul se schimbă.

Aerul rece dispăru primul.

După aceea dispăru mirosul pădurii.

Pământul de sub picioare păru că devine ușor, iar sunetele lumii se stinseră unul câte unul, ca și cum cineva le-ar fi înecat într-o apă adâncă.

Lumina albă îl înghiți din toate părțile.

Adrian închise instinctiv ochii.

Când îi deschise din nou… pădurea dispăruse.

Nu mai era nici cer.

Nici copaci.

Nici vânt.

Doar alb.

Un alb infinit care se întindea în toate direcțiile.

Respirația i se acceleră imediat.

— Ce naiba…

Vocea îi răsună ciudat, ca și cum locul acela nu avea ecou și totuși îl repeta.

Adrian se întoarse brusc.

Și îl văzu.

La câțiva metri în fața lui stătea un bărbat înalt, lat în umeri, nemișcat ca o statuie.

Purta o mantie grea din blană întunecată peste o armură simplă, dar solidă, făcută din piele groasă și plăci metalice vechi. La brâu avea o sabie lungă, iar pe brațul stâng purta brățări late din metal gravat.

Părul îi era lung, prins la spate, iar barba scurtă și întunecată îi accentua maxilarul puternic.

Dar ochii…

Ochii îl făcură pe Adrian să încremenească.

Severi.

Calmi.

Grei.

Privirea unui om obișnuit cu războiul. Cu moartea. Cu deciziile care schimbau destine.

Nu era furios.

Nu era agresiv.

Dar simpla lui prezență apăsa aerul din jur.

Adrian simți instinctiv că omul acela putea comanda mii fără să ridice vocea.

Bărbatul îl privi câteva clipe fără să spună nimic.

Apoi făcu un pas înainte.

Umbra lui se întinse lung pe podeaua albă, întâlnindu-se cu umbra lui Adrian.

— Tu ești… șopti Adrian.

Bărbatul îl privi direct în ochi.

— Burebista.

Numele căzu greu.

Adrian rămase fără răspuns câteva secunde.

Mintea îi refuza complet situația.

Burebista?

Regele dacilor?

Era absurd.

Și totuși… omul din fața lui părea mai real decât orice văzuse în ultimele luni.

Burebista continuă să-l privească.

— Te urmăresc de ceva timp, Adrian.

Vocea lui era profundă și calmă. Nu vorbea repede. Fiecare cuvânt părea ales cu grijă.

— Ai supraviețuit mai mult decât alții.

Adrian înghiți în sec.

— Alții?...

Burebista nu răspunse.

— Nu cauți luptă fără rost. Nu ucizi din plăcere. Și înveți repede.

Adrian îl privea fără să știe ce să spună.

— Dar…

Burebista făcu încă un pas înainte.

Ochii lui deveniră mai reci.

— Ai fost gata să faci o greșeală.

Adrian încruntă sprâncenele.

— Lupul?...

Burebista înclină ușor capul.

— Un lup rănit este mai periculos decât unul flămând.

Liniștea reveni între ei.

Iar Adrian înțelese, pentru prima dată, că omul din fața lui nu venise doar să vorbească.

Burebista rămase nemișcat câteva clipe după ultimele cuvinte.

Privirea lui continua să apese asupra lui Adrian, dar nu într-un mod agresiv. Era mai degrabă privirea unui om care analiza. Care cântărea.

Adrian își mută ușor greutatea de pe un picior pe altul.

— Lupul era singur, spuse el până la urmă. Și rănit.

— Exact.

Răspunsul veni imediat.

Calm.

Sigur.

— Un animal rănit nu mai gândește limpede. Nu mai caută scăpare. Dacă îl împingi într-un colț… va lupta cu tot ce are.

Burebista făcu un pas lent în jurul lui Adrian, fără să-l scape din priviri.

— Foamea poate fi învinsă. Frica, nu.

Adrian asculta atent.

— Tu ai văzut experiență. Ai văzut putere. Dar n-ai privit fiara.

Adrian strânse ușor maxilarul.

Avea dreptate.

Pentru o clipă, când văzuse lupul acela bătrân și rănit, se gândise doar la niveluri. La puncte de experiență. La faptul că poate deveni mai puternic.

Nu la risc.

Nu la pericol.

Burebista observă imediat schimbarea de pe chipul lui.

— Un vânător bun nu atacă tot ce vede.

Liniștea se așternu din nou între ei.

În acel loc alb și infinit, până și tăcerea părea grea.

Adrian îndrăzni într-un final să întrebe:

— Ce este locul ăsta?

Burebista își ridică privirea pentru o clipă.

— Un prag.

Răspunsul nu-l ajută deloc.

— Iar tu?... Ce ești?

Pentru prima dată, Burebista zâmbi foarte puțin.

Nu un zâmbet cald.

Mai degrabă unul obosit.

— Ceea ce voi numiți acum… străbun.

Cuvântul răsună ciudat în jurul lor.

Adrian simți cum stomacul i se strânge.

— Sistemul…

— Nu este ceea ce crezi.

Burebista îl întrerupse calm.

— Nu este doar putere. Nu este doar vânătoare. Și nici joc.

Adrian rămase tăcut.

Începuse să-și dea seama de asta de ceva timp.

Prea multe lucruri păreau construite cu un scop.

Prea multe reguli.

Prea multe întrebări fără răspuns.

Burebista se opri din mers și îl privi direct.

— Cei care supraviețuiesc… sunt observați.

Adrian simți un fior rece.

— De voi?

— De cei dinainte.

Tăcere.

Apoi Burebista continuă:

— Te-am privit. Ai frică. Dar nu fugi. Ai putere. Dar nu te arunci fără gând. Ai foame de a deveni mai bun… dar încă asculți.

Adrian nu știa ce să răspundă.

O parte din el voia să pună sute de întrebări.

Alta voia să fugă.

— Și ce vrei de la mine? întrebă el în cele din urmă.

Burebista îl privi lung.

— Să mergem împreună.

Adrian încremeni.

— Ce înseamnă asta?

— Îți pot oferi experiență. Instinct. Cunoaștere. Strategii pe care le-am învățat în viață și în război.

Vocea lui deveni mai gravă.

— Pot deveni străbunul tău.

Aerul păru să se îngreuneze.

Adrian făcu instinctiv un pas înapoi.

În mintea lui, gândurile explodară imediat.

Dacă accepta?

Ce se întâmpla după?

Îi lua controlul corpului?

Îl putea influența?

Îl putea poseda?

Nu știa nimic despre sistemul acesta. Nimic despre străbuni.

Și exact asta îl speria cel mai tare.

Burebista observă imediat ezitarea.

Dar nu păru ofensat.

Doar îl privi calm.

— Prudența nu este slăbiciune, spuse el.

Adrian expiră încet.

— Eu… am nevoie de timp.

Pentru câteva secunde, totul rămase nemișcat.

Apoi Burebista înclină foarte ușor capul.

— Un om care se grăbește spre necunoscut moare repede.

Pentru prima dată de când ajunsese acolo, Adrian simți că tensiunea din piept i se reduce puțin.

Burebista se întoarse încet.

Lumina albă începu să se destrame în jurul lor.

— Când vei fi pregătit… mă vei chema singur.

Vocea lui deveni din ce în ce mai îndepărtată.

Totul începu să dispară.

Albul.

Umbrele.

Burebista.

Iar în clipa următoare Adrian se trezi din nou în pădure.

Respira greu.

Toporul încă îi era în mână.

Frunzele se mișcau încet în vânt, iar lumina apusului trecea printre copaci ca și cum nimic nu se întâmplase.

Adrian se întoarse brusc în toate direcțiile.

Nimeni.

Doar pădurea.

Și, pentru o clipă…

auzi din nou vocea.

Calmă.

Îndepărtată.

— Bine ai făcut.

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.

Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

🎥 Ți-a plăcut capitolul?

Spune-ne părerea ta pe TikTok:

@strabuniicodulportilor

Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?

Lasă un comentariu pe TikTok.

Poate ideea ta va deveni parte din poveste.

☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:

Fiecare susținere deschide un nou portal.