Capitolul 19
Adrian se trezi înainte ca soarele să răsară complet.
Rămase câteva secunde întins în pat, privind tavanul vechi al casei, în timp ce respirația îi era încă grea. Nu dormise bine. De fiecare dată când închidea ochii, vedea acel loc alb. Umbrele. Privirea lui Burebista.
Și vocea aceea calmă.
„Un lup rănit este mai periculos decât unul flămând.”
Adrian expiră încet și se ridică.
Podeaua rece scârțâi sub pașii lui. Își turnă cafea într-o cană veche de metal și se așeză la masa din bucătărie, privind pe geam spre șopronul din spate.
Portalul pulsa slab în întuneric.
Liniștit.
De parcă nimic nu se întâmplase.
De parcă întâlnirea cu Burebista fusese doar un vis.
Adrian strânse cana între palme.
Nu.
Fusese real.
Prea real.
Își amintea fiecare detaliu. Ochii acelui om. Felul în care vorbea. Greutatea fiecărui cuvânt.
Și tocmai asta îl speria cel mai tare.
Nu părea o iluzie.
Nu părea magie.
Părea… adevăr.
Adrian își trecu mâna peste față și se ridică încet. Nu avea timp să stea și să gândească prea mult. Nu acum.
Lupul încă era acolo.
În ultimele două zile observase schimbările din pădure. Iepurii deveniseră mult mai rari. Mistreții erau agitați și schimbaseră traseele pe care le foloseau de obicei. Uneori, chiar și pădurea părea diferită. Mai tăcută.
Mai atentă.
Ca și cum ceva patrula constant printre copaci.
Adrian își puse haina groasă și își luă toporul și pumnalul.
De data asta nu plecă imediat spre portal.
Se opri în prag și privi încă o dată pădurea din cealaltă lume.
Apoi își aminti din nou cuvintele lui Burebista.
„Un vânător bun nu atacă tot ce vede.”
Adrian strânse maxilarul.
Pentru prima dată de când descoperise portalul, nu mai voia doar să vâneze.
Voia să înțeleagă.
Când trecu dincolo, frigul pădurii îl lovi imediat. Aerul era umed, iar printre copaci plutea o ceață subțire.
Adrian nu înaintă mult.
În schimb începu să observe.
Urmele.
Pământul.
Crengile rupte.
Zonele unde iarba fusese apăsată.
Cu câteva săptămâni în urmă ar fi mers direct înainte, căutând orice creatură putea ucide.
Acum însă se mișca încet.
Calculat.
Observă urmele lupului lângă o zonă cu noroi. Mari. Adânci. Animalul era greu.
Și inteligent.
Adrian începu să urmărească traseul fără grabă. Descoperi repede că lupul patrula aceeași zonă de mai multe ori pe zi. Un cerc mare printre copaci, aproape de dealurile din nord.
„Își cunoaște teritoriul.”
Gândul îi veni instantaneu.
Și imediat își dădu seama că începea să gândească diferit.
Mai atent.
Mai rece.
Nu mai era doar panică și supraviețuire.
Era planificare.
Adrian petrecu ore întregi analizând zona. Se întoarse apoi acasă și luă frânghii, scânduri vechi și unelte.
În următoarele două zile munci aproape fără oprire.
Săpă gropi înguste printre copaci și ascuți țăruși din lemn pe care îi fixă la fundul lor. Acoperi capcanele cu crengi și frunze umede, având grijă să nu lase urme evidente.
Construi și trasee false, încercând să împingă lupul într-o anumită direcție.
Munca îl epuiza.
Palmele îl dureau constant, iar nopțile deveniseră scurte și agitate. Dormea puțin și prost. De fiecare dată când închidea ochii, avea impresia că cineva îl privește din întuneric.
Uneori chiar se ridica brusc din pat și verifica șopronul.
Portalul era mereu acolo.
Tăcut.
Liniștit.
Dar Adrian nu mai putea privi acea lumină fără să se gândească la Burebista.
La străbuni.
La ceea ce se ascundea cu adevărat în spatele portalului.
În a doua noapte, în timp ce verifica una dintre capcane, Adrian îngheță brusc.
La câțiva metri dintre copaci… doi ochi galbeni îl priveau fix.
Lupul.
Nu mârâia.
Nu se apropia.
Doar îl privea.
Calm.
Atent.
Iar pentru prima dată, Adrian avu senzația clară că nu el urmărea fiara.
Ci fiara îl urmărea pe el.
Adrian rămase nemișcat câteva secunde, cu ochii fixați în cei ai lupului.
Fiara nu mârâia.
Nu ataca.
Doar îl privea.
Calm.
Atent.
De parcă îl cântărea.
Mâna lui Adrian strânse instinctiv mânerul toporului.
Primul impuls fu să lovească.
Să termine totul atunci.
Dar exact în clipa aceea își aminti vocea lui Burebista.
„Un animal încolțit luptă dincolo de propria lui putere.”
Adrian inspiră adânc.
Nu.
Nu aici.
Nu acum.
Făcu încet un pas înapoi, fără să-și ia privirea de la lup.
Apoi încă unul.
Fiara îl urmări cu privirea, dar nu se apropie.
Pentru câteva clipe rămaseră așa, unul în fața celuilalt, în liniștea întunecată a pădurii.
După aceea, lupul dispăru încet printre copaci.
Iar Adrian se întoarse acasă cu senzația apăsătoare că următoarea întâlnire dintre ei nu avea să se termine la fel.
Adrian nu dormi aproape deloc în noaptea aceea.
De fiecare dată când închidea ochii, vedea din nou privirea lupului dintre copaci. Calmă. Rece. Inteligentă.
Nu era ca mistreții.
Nu era ca iepurii.
Fiara aceea analiza.
Aștepta.
Iar gândul ăsta îi ținea mintea trează.
Stătea întins în pat, privind tavanul casei bătrânești, în timp ce vântul lovea ușor pereții de lemn. Din când în când își muta privirea spre geam, aproape convins că va vedea ochii galbeni privind din întuneric.
Dar nu vedea nimic.
Și totuși… senzația rămânea.
Portalul îl schimbase.
Burebista îl schimbase.
Iar acum pădurea părea mai vie ca niciodată.
Dimineața următoare, Adrian își termină cafeaua în liniște și verifică încă o dată traseul capcanelor.
Totul era pregătit.
Gropile ascunse.
Țărușii.
Crengile rupte intenționat.
Traseele false.
Pentru prima dată de când intrase în lumea portalului, nu mergea la vânătoare bazându-se pe instinct sau noroc.
Avea un plan.
Când trecu dincolo de portal, aerul rece îl lovi imediat.
Ceața era mai densă decât de obicei.
Perfect.
Adrian începu să se deplaseze încet printre copaci, urmând traseul pe care îl pregătise în ultimele zile.
Din când în când se oprea și asculta.
Pădurea era liniștită.
Prea liniștită.
După aproape o oră, găsi urmele.
Mari.
Proaspete.
Lupul era aproape.
Adrian simți cum pulsul îi accelerează instantaneu.
Își strânse toporul și continuă să înainteze fără grabă.
Nu trebuia să fugă.
Nu trebuia să se grăbească.
Exact asta voia fiara.
La un moment dat, auzi un mârâit scurt undeva în stânga lui.
Se întoarse imediat.
Nimic.
Doar ceață și copaci.
Apoi, din dreapta.
O umbră cenușie trecu rapid printre trunchiuri.
Adrian înjură printre dinți.
Lupul îl împingea.
Îl testa.
Încerca să-l facă să greșească.
Și pentru o clipă, Adrian înțelese perfect ce vrusese să spună Burebista.
Fiara aceea nu lupta doar cu colții.
Lupta cu mintea.
Adrian continuă să se retragă încet spre zona capcanelor.
Respirația îi devenise grea, iar oboseala ultimelor zile începea să-l lovească puternic. Mușchii îl dureau constant, iar lipsa somnului îi încetinea reacțiile.
Dar nu se opri.
Nu acum.
Din nou, umbra cenușie apăru printre copaci.
Mai aproape.
De data asta văzu clar ochii galbeni.
Lupul mârâi adânc și începu să se apropie.
Adrian făcu încă doi pași înapoi.
Încă unul.
Încă unul.
Și atunci se întâmplă.
Pământul cedă brusc sub greutatea fiarei.
Un urlet violent rupse liniștea pădurii.
Lupul căzu direct în groapa ascunsă, iar unul dintre țăruși îi străpunse partea din spate.
Fiara începu să se zbată furios.
Adrian nu ezită.
Sări imediat înainte și lovi cu toporul.
O dată.
Încă o dată.
Lupul încercă să muște, iar colții trecură la câțiva centimetri de brațul lui.
Adrian lovi din nou.
Și din nou.
Până când totul se opri.
Liniștea reveni treptat peste pădure.
Adrian rămase câteva secunde nemișcat, respirând greu.
Apoi căzu în genunchi lângă groapă.
Tot corpul îi tremura.
Palmele îi erau pline de noroi și sânge, iar capul îi pulsa puternic din cauza oboselii.
Dar era viu.
Se uită lung la fiara din groapă.
Chiar și rănit…
Chiar și obosit…
Lupul aproape îl omorâse.
Dacă animalul ar fi fost complet sănătos, Adrian înțelese imediat că n-ar fi avut nicio șansă într-o luptă directă.
Atunci sistemul apăru din nou în fața ochilor lui.
────────────────
LUP ALFA RĂNIT UCIS
EXPERIENȚĂ ACORDATĂ: MASIVĂ
PROGRES NIVEL 6:
24%
────────────────
Adrian rămase nemișcat privind mesajul.
Douăzeci și patru la sută.
Doar dintr-un singur lup.
Un fior rece îi trecu prin spate.
Atunci realiză adevărul.
Pădurea aceasta era mult mai periculoasă decât crezuse până acum.
Și el… era încă foarte departe de a fi pregătit.