Capitolul 57

Adrian rămase câteva clipe nemișcat.

Privirea îi era încă îndreptată spre satul goblinilor.

Fumul continua să se ridice deasupra palisadei.

Paznicii patrulau.

Iar coliba mare din centru părea să-l privească înapoi.

Acolo era răspunsul.

Acolo era liderul lor.

Poate chiar șamanul.

Dar nu încă.

Mai întâi trebuia să devină mai puternic.

Își deschise fereastra sistemului.

Nivel 13.

Puncte disponibile: 3.

Își studie statisticile câteva secunde.

Până acum agilitatea îl salvase de nenumărate ori.

Viteza.

Reflexele.

Capacitatea de a evita lovituri.

Dar lucrurile se schimbaseră.

Nu mai era vorba despre un singur goblin rătăcit prin pădure.

Nu mai era vorba despre iepuri sau slimes.

În fața lui se afla un sat întreg.

Zeci de goblini.

Poate chiar peste o sută.

Iar în viitor urma să înfrunte adversari și mai puternici.

Respiră adânc.

Luă decizia.

Două puncte în Viață.

Un punct în Apărare.

Confirmare.

O senzație familiară îi traversă corpul.

Nu la fel de intensă ca un level-up.

Dar suficient cât să simtă schimbarea.

Parcă pielea îi devenise mai rezistentă.

Mușchii mai puternici.

Corpul mai stabil.

Închise fereastra.

Apoi observă ceva.

Rănile.

Zgârieturile.

Vânătăile.

Toate dispăruseră.

Ridică mâna.

Își privi antebrațul.

Cu doar câteva ore înainte avea o zgârietură urâtă.

Acum nu mai exista nici urmă.

Își atinse umărul.

Nici acolo.

Nici genunchiul.

Nici coastele.

Totul dispăruse.

— Interesant...

Pentru câteva secunde rămase pe gânduri.

Apoi zâmbi.

Nu era prima dată când observa asta.

Dar acum înțelegea cu adevărat.

Fiecare level-up îi restaura complet corpul.

Toată oboseala.

Toate rănile.

Toate durerile.

Dispăreau.

Era un avantaj uriaș.

Poate chiar unul dintre cele mai importante pe care le avea.

Masculul veni lângă el și se așeză.

Adrian îi mângâie blana.

Animalul devenise vizibil mai mare.

Mai solid.

Mai sigur pe el.

În ultimele zile se schimbase enorm.

La fel și femela.

Aceasta patrula câțiva metri mai încolo.

Atentă.

Tăcută.

Cu urechile ridicate.

Ca un soldat aflat de pază.

Adrian zâmbi.

— Și voi ați crescut.

Masculul scoase un mârâit mulțumit.

Femela își întoarse capul pentru o clipă.

Apoi continuă să supravegheze pădurea.

Nu știa exact cum funcționa sistemul pentru animale.

Dar era evident că și ele evoluau.

Poate mai lent.

Poate diferit.

Dar evoluau.

Scoase câteva bucăți de carne și începu să mănânce.

Le dădu și câinilor.

În timp ce mesteca, vocea lui Burebista răsună în mintea lui.

— Ai făcut progrese.

Adrian ridică o sprânceană.

— Asta sună aproape ca un compliment.

— Este doar o observație.

Înainte să poată răspunde, Vlad Țepeș interveni.

— Încă nu a câștigat nimic.

Satul este încă în picioare.

— Și totuși a supraviețuit, răspunse calm Burebista.

— A supraviețuit pentru că a fost prudent.

— Și pentru că a lovit atunci când trebuia.

Adrian ascultă în tăcere.

Unul vorbea ca un conducător.

Celălalt ca un războinic.

Iar adevărul era că avea nevoie de amândoi.

Își termină masa.

Verifică arbaleta.

Numără săgețile.

Verifică toporul.

Apoi privi din nou spre satul goblinilor.

Ochii i se îngustară.

— Mâine mai luăm câțiva.

Iar de data aceasta, în vocea lui nu mai era doar supraviețuire.

Era hotărâre.

Dimineața veni rece.

O ceață subțire plutea printre copaci.

Pădurea era liniștită.

Prea liniștită.

Adrian observă imediat diferența.

Goblinilor le dispăruse relaxarea pe care o avuseseră în urmă cu câteva zile.

Paznicii patrulau mai des.

Mai atenți.

Mai nervoși.

— Încep să observe, murmură el.

Burebista aprobă imediat.

— Era inevitabil.

— Ai omorât prea mulți.

— Orice conducător competent ar fi început deja să pună întrebări.

Adrian încuviință.

Asta însemna că timpul începea să lucreze împotriva lui.

Își chemă câinii.

Masculul se ridică primul.

Femela îl urmă imediat.

Cei trei porniră prin pădure.

Departe de sat.

Nu voia să riște inutil.

Nu încă.

După aproape o oră găsiră primul grup.

Doi goblini.

Patrulă.

Probabil trimiși să cerceteze zona.

Adrian se ascunse după un trunchi gros.

Își ridică arbaleta.

Inspiră.

Expiră.

Și trase.

Săgeata lovi primul goblin direct în piept.

Creatura căzu fără să apuce să țipe.

Al doilea întoarse capul speriat.

Prea târziu.

Femela sări prima.

Masculul imediat după ea.

Goblinul încercă să fugă.

Nu reuși.

În câteva secunde lupta se terminase.

Ding.

Experiență obținută.

Adrian zâmbi.

Încă puțin.

Mai avea nevoie de experiență.

Dar nu se grăbea.

Nu după ce văzuse cât de periculoasă devenea situația.

Își recuperă săgeata.

Apoi continuă.

Mai târziu găsiră încă un goblin.

Singur.

Probabil cerceta urmele dispăruților.

Acesta nici măcar nu apucă să-l observe.

O lovitură rapidă de topor.

O singură mișcare.

Și totul se termină.

Ding.

Experiență obținută.

Adrian verifică instinctiv bara experienței.

Aceasta urcase vizibil.

Nu suficient pentru un nou nivel.

Dar suficient cât să-l mulțumească.

Soarele urcase deja deasupra copacilor.

Pădurea începea să se încălzească.

Iar pentru prima dată după multe zile, Adrian simți că putea respira.

Fără să fugă.

Fără să lupte.

Fără să se ascundă.

Doar câteva momente de liniște.

Se așeză lângă un pârâu mic.

Câinii băură apă.

El își spălă fața.

Apa rece îi limpezi mintea.

— Ești obosit, observă Burebista.

— Normal că sunt.

— Atunci odihnește-te.

Adrian râse scurt.

— Nu credeam că o să aud asta de la tine.

— Un războinic obosit moare repede.

Vlad Țepeș interveni imediat.

— Un războinic mort nu mai poate ucide dușmani.

— Deci da, odihnește-te.

Adrian clătină din cap.

Chiar și acum cei doi găseau metode diferite să spună același lucru.

Rămase aproape o oră în acel loc.

Mâncă.

Împărți carnea cu câinii.

Apoi închise ochii câteva minute.

Doar câteva.

Când se ridică, se simțea mult mai bine.

Masculul părea și el mai energic.

Rana aproape că nu se mai observa.

Femela își recăpătase complet forța.

Totul părea să meargă bine.

Poate prea bine.

Tocmai atunci femela înțepeni.

Urechile i se ridicară.

Masculul făcu același lucru.

Adrian se ridică instantaneu.

Mâna îi ajunse pe arbaletă.

Ceva se schimbase.

Pădurea devenise brusc tăcută.

Apoi auzi.

Foarte departe.

Dar suficient.

Un corn.

Sunetul răsună printre copaci.

Lung.

Puternic.

Neplăcut.

După câteva secunde se auzi încă unul.

Apoi încă unul.

Din altă direcție.

Adrian simți cum i se strânge stomacul.

— Ce a fost asta?

Burebista răspunse primul.

Vocea lui era gravă.

— Chemare la mobilizare.

Vlad Țepeș completă imediat:

— Au găsit ceva.

Poate urme.

Poate cadavre.

Poate ambele.

Adrian privi spre direcția satului.

Prin copaci nu se vedea nimic.

Dar nu avea nevoie să vadă.

Știa deja.

Goblinilor le dispăruse răbdarea.

Iar vânătoarea era pe cale să se transforme într-un război.

Și undeva, în centrul satului, liderul lor probabil începuse deja să pună întrebările potrivite.

Pentru prima dată după multe zile...

Adrian nu mai era singurul care vâna.