Capitolul 55
Lumina verde îl înghiți.
Pentru o clipă totul dispăru.
Apoi pământul îi lovi tălpile.
Adrian clipi de câteva ori.
Era din nou în cealaltă lume.
Aerul rece îi umplu plămânii.
Mirosul de pământ umed și frunze putrezite era peste tot.
Portalul pulsa liniștit în spatele lui.
Aceeași lumină verde.
Aceeași energie misterioasă.
Dar ceva era diferit.
Nu mai simțea frica de prima dată.
Nu la fel.
Acum știa ce îl aștepta.
Știa că dincolo de copaci se ascundeau goblini.
Monștri adevărați.
Creaturi care puteau ucide.
Masculul se opri lângă el.
Femela îi urmă exemplul.
Amândoi adulmecau aerul.
Atenți.
Încordați.
Pregătiți.
Adrian verifică arbaleta.
Coarda era întinsă perfect.
Mecanismul funcționa fără probleme.
Apoi își coborî privirea spre centură.
Cele două săbii scurte se aflau la locul lor.
Le verifică instinctiv.
Nu intenționa să lupte de aproape dacă putea evita asta.
Dar experiența îl învățase că planurile rareori supraviețuiau contactului cu goblinii.
În cele din urmă își ridică toporul.
Arma era grea.
Incomodă.
Dar puternică.
Mai ales împotriva unor creaturi care atacau în grup.
Adrian aprobă din cap.
Mai bine prea multe arme decât prea puține.
În lumea aceasta, greșelile se plăteau cu viața.
— Mergem.
Câinii porniră imediat înainte.
Adrian îi urmă.
Înaintau încet.
Fără grabă.
Printre copacii uriași.
Printre tufele dese.
La fiecare câțiva pași se opreau și ascultau.
După aproape douăzeci de minute observă ceva.
Urme.
Pe pământ.
Mici.
Numeroase.
Adrian se ghemui.
Le studia atent.
Nu era expert.
Dar nici nu trebuia să fie.
Recunoștea acele urme.
Le mai văzuse.
Goblini.
Mulți.
Foarte mulți.
Urmele mergeau toate în aceeași direcție.
Ca și cum un grup mare trecuse pe acolo.
Masculul adulmecă pământul.
Apoi începu să înainteze mai repede.
Femela îl urmă.
— Ați găsit ceva?
Desigur că nu puteau răspunde.
Dar comportamentul lor era suficient.
Adrian îi urmă.
Minutele treceau.
Pădurea devenea din ce în ce mai deasă.
La un moment dat observă urme de foc.
Un cerc de pietre.
Cenușă.
Oase.
Multe oase.
Unele mici.
Altele mari.
Adrian se încruntă.
Nu voia să afle ce creaturi ajunseseră în acel foc.
Continuă.
Mai departe.
Mai adânc.
Din când în când vedea copaci zgâriați.
Crengi rupte.
Urme de trecere.
Semne clare că zona era folosită frecvent.
Nu mai era teritoriu sălbatic.
Era teritoriu goblin.
Iar asta însemna pericol.
După încă aproape o oră de mers, masculul se opri brusc.
Urechile i se ridicară.
Corpul îi încremeni.
Femela făcu exact la fel.
Adrian simți imediat că ceva nu era în regulă.
Se lăsă pe vine.
Ascultă.
La început nu auzi nimic.
Apoi...
Foarte slab.
Un sunet.
Ca niște voci.
Multe voci.
Îndepărtate.
Adrian înaintă câțiva metri.
Foarte încet.
Fiecare pas era calculat.
Fiecare frunză evitată.
Ajunse lângă un tufiș uriaș.
Se aplecă.
Împinse ușor câteva ramuri.
Și privi.
Ochii i se măriră instantaneu.
În fața lui, la câteva sute de metri distanță, pădurea se deschidea într-o poiană enormă.
Iar în mijlocul acelei poieni se afla ceva ce nu se așteptase să vadă.
Colibe.
Zeci de colibe.
Fum care se ridica spre cer.
Garduri primitive.
Creaturi care se mișcau peste tot.
Goblini.
Nu zece.
Nu douăzeci.
Ci sute.
Adrian rămase nemișcat.
Respirația îi deveni grea.
Pentru prima dată realiză adevărul.
Nu se lupta cu un grup de monștri.
Nu se lupta cu o bandă de vânători.
În fața lui se afla un sat întreg.
Iar el era singur.
Cu doi câini.
La marginea teritoriului lor.
Și pentru prima dată se întrebă dacă nu cumva făcuse cea mai mare greșeală din viața lui trecând prin acel portal.
Urmele continuau.
Adrian mergea încet printre copaci.
Masculul se afla în față.
Femela puțin în stânga.
Amândoi adulmecau aerul fără oprire.
Din când în când se opreau.
Ascultau.
Apoi porneau din nou.
Pădurea devenea tot mai liniștită.
Prea liniștită.
Nici păsări.
Nici insecte.
Doar foșnetul pașilor lor.
Și vântul.
Adrian strânse arbaleta.
Nu îi plăcea asta.
În filme liniștea apărea întotdeauna înainte de necazuri.
După aproape o oră de mers, masculul se opri brusc.
Blana de pe ceafă i se ridică.
Un mârâit grav îi ieși din piept.
Femela făcu același lucru.
Adrian îngheță.
Se ascunse după un trunchi gros.
Privi înainte.
La început nu văzu nimic.
Apoi observă.
Printre copaci.
La sute de metri depărtare.
Fum.
Subțire.
Gri.
Se ridica spre cer.
Adrian clipi.
Nu era incendiu de pădure.
Era prea ordonat.
Prea concentrat.
Ca și cum ar fi venit dintr-un foc controlat.
Dintr-un sat.
Inima începu să îi bată mai repede.
— I-am găsit...
Masculul îl privi.
Femela își mișcă urechile.
Adrian coborî încet pe o pantă mică.
Fiecare pas era atent.
Fără zgomot.
Fără grabă.
Cu cât se apropia, cu atât urmele deveneau mai numeroase.
Nu mai era doar un grup.
Erau zeci.
Poate sute.
Pământul era călcat peste tot.
Adrian îngenunche.
Atinse o urmă.
Era proaspătă.
Foarte proaspătă.
Poate făcută cu doar câteva minute înainte.
Asta însemna că goblinii nu erau departe.
Deloc.
Ridică privirea.
Dincolo de copaci începea să se distingă ceva.
Palisade.
Lemne ascuțite.
Ridicate vertical.
Un gard.
Un zid primitiv.
Dar suficient de mare încât să apere o așezare.
Adrian simți un fior.
Satul.
Chiar era un sat.
Nu o tabără.
Nu un grup de vânători.
Un sat adevărat.
Se târî până lângă un tufiș gros.
Înlătură câteva crengi.
Și privi.
Ochii i se măriră.
În fața lui se întindea o poiană uriașă.
În mijloc.
Zeci de colibe.
Focuri.
Goblin după goblin.
Unii cărau lemne.
Alții arme.
Alții patrulau.
Erau mult mai mulți decât își imaginase.
Poate cincizeci.
Poate o sută.
Poate chiar mai mult.
Adrian înghiți în sec.
Până atunci luptase cu grupuri mici.
Doi.
Trei.
Patru.
Niciodată cu o întreagă comunitate.
Nici măcar armata nu i-ar fi atacat frontal fără un plan.
Iar el era doar un om.
Nivel 8.
Cu doi câini.
Și prea puține săgeți.
Privirea îi căzu pe centrul satului.
Acolo se afla cea mai mare colibă.
De două ori mai mare decât celelalte.
În fața ei stăteau patru goblini înarmați.
Paznici.
— Liderul...
murmură Adrian.
Sau ceva important.
Poate exact răspunsul pe care îl căuta.
Poate motivul pentru care portalul exista.
Poate sursa tuturor problemelor.
Dar nu putea afla acum.
Nu singur.
Nu nepregătit.
Își forță privirea să memoreze totul.
Intrările.
Turnurile improvizate.
Patrulele.
Locurile unde gardul părea mai slab.
Totul.
Dacă urma să atace într-o zi...
avea nevoie de informații.
Masculul îi atinse mâna cu botul.
Adrian înțelese imediat.
Și câinii simțiseră pericolul.
Rămăseseră deja prea mult.
Încet.
Foarte încet.
Se retrase din tufiș.
Niciun zgomot.
Nicio mișcare bruscă.
Abia după ce satul dispăru dintre copaci îndrăzni să respire normal.
Se opri.
Privi încă o dată în direcția fumului.
Acum știa.
Goblinii nu erau doar niște monștri rătăciți.
Aveau case.
Paznici.
Organizare.
Și probabil un conducător.
Poate chiar mai mult de atât.
Adrian strânse cureaua arbaletei.
Privirea îi deveni rece.
— M-am săturat să fug.
Dar data viitoare...
vin pregătit.
Și atunci nu voi mai fi cel care se ascunde printre copaci.
Va fi începutul războiului.