Capitolul 48

Adrian nu mai vedea magazia.

Nu mai vedea:

portalul,

lupul,

sau lumina verzuie.

Totul dispăruse.

În jurul lui exista doar alb.

Un alb imposibil.

Fără umbre. Fără pereți. Fără capăt.

Pentru câteva secunde Adrian rămase complet nemișcat.

Instinctiv mâna îi coborî spre sabie.

Cealaltă încercă să găsească arbaleta.

Dar totul părea ciudat.

Ca și cum:

aerul era prea greu,

sunetele prea îndepărtate,

iar propriul corp nu îi mai aparținea complet.

— Ce naiba…?

Vocea îi sună stins.

Aproape moartă.

Ca și cum locul acela înghițea orice zgomot.

Adrian începu să se rotească lent, încercând să înțeleagă unde era.

Dar nu exista:

sus,

jos,

distanță,

sau direcție.

Doar lumină albă infinită.

Și liniște.

O liniște atât de profundă încât începea să devină apăsătoare.

Apoi…

PAȘI.

Adrian îngheță instant.

Sunetul venea din fața lui.

Lent.

Greu.

Metal pe piatră.

CLANG…

CLANG…

CLANG…

Nu foarte tare.

Dar fiecare pas părea să lovească direct în liniștea locului.

Adrian își strânse instinctiv mâna pe mânerul sabiei.

Pașii continuau să se apropie.

Calmi.

Fără grabă.

Ca și cum persoana aceea știa deja că Adrian nu putea pleca nicăieri.

Și exact atunci silueta începu să apară din lumina albă.

La început doar o umbră.

Apoi forma unui om.

Înalt.

Slab.

Cu o mantie grea căzând peste armură întunecată.

Metalul era vechi. Zgâriat. Plin de urme fine de lovituri.

Nu armură ceremonială.

Armură purtată în război.

Fața bărbatului era aspră și trasă.

Obosită.

Dar ochii…

ochii erau complet diferiți.

Reci.

Calculați.

Ochii unui om care văzuse:

războaie,

execuții,

și moarte de prea multe ori.

Părul lung îi cobora până aproape de umeri, iar mustața și barba scurtă îi ofereau exact imaginea unui voievod din altă epocă.

Prezența lui apăsa aerul din jur.

Nu prin forță brută.

Ci prin autoritate.

Adrian simți instant asta.

Omul acela nu era:

soldat,

nici simplu războinic.

Era conducător.

Bărbatul se opri la câțiva metri în fața lui Adrian și îl privi lung.

De parcă îl analiza.

Îl cântărea.

Apoi vorbi.

Vocea îi era calmă.

Joasă.

Dar suficient de rece încât să facă liniștea și mai apăsătoare.

— Te urmăresc de ceva timp, Adrian.

Adrian nu răspunse imediat.

Încerca încă să înțeleagă dacă:

visa,

murise,

sau portalul îi distrusese complet mintea.

Bărbatul continuă fără grabă.

— De când Burebista a spus că a găsit pe cineva interesant.

Numele îl făcu pe Adrian să înghețe instant.

Burebista.

Deci era real.

Totul.

Moștenirile. Mesajele. Portalul.

Nu fusese nebunie.

Nu complet.

Adrian își drese încet vocea.

— Cine… ești?

Pentru prima dată expresia bărbatului păru să se schimbe foarte slab.

Nu într-un zâmbet.

Mai degrabă într-o urmă rece de amuzament.

Apoi răspunse simplu:

— Vlad.

Făcu un pas lent înainte.

Armura scoase din nou acel sunet greu de metal.

— Vlad Țepeș.

Liniștea reveni imediat după nume.

Dar acum era diferită.

Mai grea.

Pentru că Adrian înțelesese instant cine stătea în fața lui.

Și exact atunci realiză ceva și mai neliniștitor.

Vlad Țepeș nu părea:

fantomă,

halucinație,

sau amintire.

Părea real.

Mult prea real.

Vlad Țepeș continuă să îl privească fără să clipească.

Liniștea albă din jur părea să apese tot mai greu peste Adrian.

Nu exista:

vânt,

temperatură,

sau timp.

Doar ei doi.

Și senzația ciudată că locul acela nu aparținea complet realității.

Adrian își ținea instinctiv mâna aproape de sabie.

Nu pentru că voia să atace.

Ci pentru că prezența lui Vlad îl făcea să simtă exact ce simțise în fața creaturii din pădure.

Pericol.

Dar un pericol controlat.

Rece.

Calculat.

Vlad făcu încă un pas lent înainte.

Armura scoase din nou acel sunet greu de metal.

— Ai ajuns mai departe decât majoritatea.

Vocea lui rămânea calmă.

Aproape lipsită de emoție.

— Multe țări și-au pierdut deja primul mediu înainte ca testul să fie complet.

Adrian simți instant cum i se strânge stomacul.

— Testul… portalurilor?

Vlad îl privi câteva secunde înainte să răspundă.

— Fiecare poartă începe la fel. — Un singur portal. — Un singur posibil mediu. — O perioadă de pregătire.

Liniștea deveni mai apăsătoare.

— Și dacă moare? întrebă Adrian.

Ochii reci ai lui Vlad nu se schimbaseră deloc.

— Atunci țara respectivă intră nepregătită în ceea ce urmează.

Replica îl lovi rece.

Nepregătită.

Adrian își aminti instant:

cât de aproape fusese să moară,

lupii,

mistreții,

creatura uriașă,

și toate momentele în care supraviețuise doar din instinct.

Dacă el murea…

totul se termina?

— Atunci spune-mi tu ce sunt portalurile.

Pentru prima dată Vlad tăcu câteva secunde.

De parcă analiza cât putea spune.

Sau cât trebuia.

— O poartă, răspunse în cele din urmă. — Și un filtru.

Cuvintele îi provocară lui Adrian un fior rece.

Filtru.

Nu îi plăcea deloc cum suna asta.

Vlad continuă calm:

— Nivelul zece schimbă tot. — Până aici ai fost doar observat.

Lumina albă din jur păru să pulseze foarte slab.

— De acum înainte… — începi să contezi.

Adrian simți imediat că în spatele propoziției exista mult mai mult decât spunea Vlad.

Dar exact asta îl neliniștea.

Totul părea:

controlat,

organizat,

construit.

Ca și cum portalurile nu apăruseră accidental.

— Ce înseamnă „mediu”? întrebă Adrian.

— Un om capabil să poarte o moștenire fără să fie distrus de ea.

Liniștea reveni câteva secunde.

Apoi Vlad adăugă:

— Burebista te-a considerat un posibil mediu. — Eu încă nu sunt convins.

Replica îl lovi mai tare decât ar fi vrut să recunoască.

Nu pentru că se simțea insultat.

Ci pentru că omul din fața lui părea să vadă prin el aproape complet.

Frica.

Oboseala.

Schimbarea.

Tot.

Adrian încercă să își păstreze calmul.

— Și dacă accept moștenirea ta?

Pentru prima dată expresia lui Vlad deveni puțin mai dură.

— Atunci începi să înțelegi războiul.

În jurul lor lumina albă păru să pulseze din nou.

Iar pentru o fracțiune de secundă Adrian văzu:

fum,

țepușe,

armuri,

sânge,

și câmpuri întregi acoperite de cadavre.

Imaginile dispărură aproape instant.

Dar Vlad observase reacția lui.

— Frica este armă, spuse calm. — Cei slabi fug de ea. — Cei care supraviețuiesc învață să o folosească.

Adrian înțelese atunci ceva clar.

Burebista vorbea despre:

ordine,

supraviețuire,

și construcție.

Vlad însă…

vorbea despre ce vine după ce lumea începe să ardă.

Vlad îl privi lung încă câteva secunde.

Apoi întinse ușor mâna.

— Alege.

Lumina albă începu imediat să pulseze mai puternic.

Adrian privi mâna întinsă.

Apoi ochii reci ai voievodului.

Și exact atunci realiză ceva simplu:

nu înțelegea încă suficient.

Nu despre:

Sistem,

portaluri,

sau ce urma să vină.

Dacă accepta acum…

poate nu mai exista întoarcere.

Adrian făcu încet un pas înapoi.

— Nu încă.

Pentru prima dată Vlad păru foarte slab surprins.

Dar expresia îi reveni imediat la aceeași liniște rece.

Își coborî încet mâna.

Apoi spuse calm:

— Bine.

Liniștea deveni din nou apăsătoare.

Vlad îl privi direct în ochi încă câteva secunde.

— Atunci mai ai puțin timp să înțelegi ce o să urmeze.

Și exact în clipa aceea…

lumina albă începu să se destrame în jurul lui Adrian.