Capitolul 47

Lupul rămase nemișcat în noroiul ud.

Sângele se scurgea încet printre frunzele întunecate, iar aburul cald încă îi ieșea slab dintre colți.

Adrian continua să țină arbaleta ridicată.

Respira greu.

Nu pentru că lupta durase mult.

Ci pentru că fusese aproape.

Mult prea aproape.

Încet, coborî arma.

Mâinile îi tremurau ușor din cauza adrenalinei, iar inima încă îi lovea puternic în piept.

Privirea îi coborî spre lup.

Apoi spre arbaletă.

Și pentru prima dată de când o primise realiză adevărul simplu:

arma aceea îi salvase viața.

Dacă ar fi avut doar sabia…

animalul probabil îl doborâse la primul atac.

Adrian se așeză greu lângă un copac și expiră lung.

Ploaia începea din nou foarte slab printre brazi.

Picături reci îi cădeau pe hainele murdare de noroi și sânge.

Dar aproape că nu le mai simțea.

Tot corpul îi era încă blocat între:

- instinct,

- adrenalină,

- și senzația brutală de supraviețuire.

Pentru câteva clipe pădurea redeveni liniștită.

Doar vântul.

Și apa pârâului din apropiere.

Apoi lumina verzuie apăru din nou în fața ochilor lui.

Rece.

Transparentă.

Mesajul plutea chiar deasupra lupului mort.

═══════════════

LEVEL UP ↑

NIVEL 10 ATINS

═══════════════

Adrian îl privi fără să spună nimic.

Ajunsese la NIVEL 10.

Atât de multe zile:

- vânătoare,

- frică,

- sânge,

- și supraviețuire.

Și totuși…

nu simțea victorie.

Doar oboseală.

Și senzația că exact acum începea ceva mult mai rău.

Lumina mesajului tremură ușor.

Apoi încă un mesaj începu să apară lent sub primul.

Mult mai mare.

Mai rece.

Mai diferit decât toate celelalte de până acum.

═══════════════

MOȘTENIREA STRĂBUNILOR

REZONANȚĂ CRESCUTĂ

SLOT NOU DISPONIBIL

═══════════════

SLOT 1 — DISPONIBIL

→ BUREBISTA

SLOT 2 — NECUNOSCUT

→ REZONANȚĂ NEIDENTIFICATĂ

═══════════════

UTILIZATORUL NU A BLOCAT

PRIMA MOȘTENIRE

SISTEMUL A ALOCAT

UN SLOT SUPLIMENTAR

═══════════════

Adrian simți instant cum i se strânge stomacul.

Privirea îi rămase fixată pe un singur cuvânt.

SISTEMUL.

Până acum acceptase mesajele fără să se gândească prea mult.

Level.

Moșteniri.

Portal.

Supraviețuire.

Totul devenise atât de absurd încât încetase să mai caute logică.

Dar acum…

sistemul.

Cuvântul acela schimba tot.

Pentru că dacă exista:

- un sistem,

atunci poate exista și:

- cineva care îl crease.

Sau ceva.

Adrian își ridică încet privirea spre pădurea întunecată din jur.

Pentru prima dată portalul nu i se mai păru doar:

- magie,

- sau o anomalie imposibilă.

Ci ceva organizat.

Controlat.

De parcă tot ce trăia:

- era observat,

- măsurat,

- și împins într-o anumită direcție.

Gândul îi provocă un fior rece pe șira spinării.

Lumina mesajului începu apoi să dispară lent.

Dar exact înainte să se stingă complet…

mai apăru o propoziție.

Foarte scurtă.

═══════════════

REZONANȚĂ NOUĂ DETECTATĂ

PREGĂTIRE INIȚIATĂ

═══════════════

Adrian îngheță instant.

— Pregătire pentru ce…?

Dar mesajul dispăru complet înainte să primească vreun răspuns.

Pădurea redeveni liniștită.

Rece.

Întunecată.

Iar undeva foarte departe printre brazi…

se auzi din nou acel mârâit grav.

Prea grav pentru un lup normal.

Adrian rămase încă aproape un minut în noroiul ud, privind mesajele dispărând lent din fața ochilor lui.

Ploaia cădea tot mai deasă printre brazi.

Picăturile loveau:

blana lupului,

arbaleta murdară de noroi,

și hainele lui ude.

Dar mintea îi era blocată în altă parte.

Sistemul.

Cuvântul acela continua să îi revină obsesiv.

Până acum încercase să trateze totul simplu:

supraviețuiește,

vânează,

crește în nivel.

Dar dacă exista un sistem…

atunci poate exista și ceva care:

controla portalurile,

controla moștenirile,

sau controla chiar oamenii care intrau în ele.

Gândul îi provocă un disconfort profund.

Portalul începea să pară din ce în ce mai puțin:

magie,

și din ce în ce mai mult… ceva construit.

Adrian expiră lung și își forță mintea să revină la realitate.

Nu aici.

Nu acum.

Dacă rămânea prea mult în pădure după o luptă, devenea pradă.

Se ridică greu și se apropie de lup.

Animalul era masiv.

Mai mare decât cei vânați înainte.

Șurubul arbaletei îi intrase adânc în piept.

Adrian îl privi câteva secunde în tăcere.

Apoi trase încet șurubul afară.

Sângele întunecat începu imediat să curgă din rană.

Își șterse vârful de o bucată de pânză și îl puse la loc în centură.

Nu își permitea să piardă șuruburi.

Nu încă.

După aceea apucă lupul de picioarele din spate și începu să îl tragă prin pădure.

Greu.

Foarte greu.

Noroiul îi încetinea fiecare pas, iar rădăcinile și pietrele îl obligau constant să se oprească.

Dar în ciuda oboselii…

Adrian simțea ceva diferit.

Nu mai era doar supraviețuire disperată.

Începea să aibă rutină.

Știa:

cum să se miște,

cum să transporte vânatul,

cum să asculte pădurea,

și când să se oprească.

Iar exact gândul acesta îl neliniștea.

Pentru că portalul devenea normal.

După aproape o oră ajunse în sfârșit la lumina verzuie dintre copaci.

Portalul pulsa liniștit.

Rece.

Constant.

Adrian se opri câteva secunde înaintea lui și privi instinctiv înapoi spre pădure.

Totul era liniștit.

Dar după ultimele zile nu mai avea încredere în liniștea aceea.

Trase lupul prin portal.

Aerul rece al magaziei îl lovi imediat.

Câinii reacționară instant.

Masculul veni primul și începu imediat să mârâie spre carcasa lupului.

Blana de pe ceafă i se ridicase complet.

Femela rămase mai în spate, tensionată.

Adrian observă imediat reacția lor.

Și exact atunci realiză că mirosul portalului începea probabil să se schimbe.

Nu mai aducea doar:

carne,

blănuri,

sau sânge.

Aducea mirosul unor prădători dintr-o altă lume.

Închise ușa magaziei și trase lupul lângă masa mare de lucru.

Apoi se lăsă greu pe scaun.

Obosit.

Murdar.

Cu hainele ude și mâinile încă tremurând ușor după luptă.

Privirea îi căzu din nou pe arbaletă.

Arma stătea rezemată de masă, murdară de noroi și sânge.

Și pentru prima dată Adrian simți că: nu mai era doar un om care supraviețuia.

Începea să devină ceva diferit.

Ceva construit de portal.

Lumina verzuie din spatele magaziei începu atunci să pulseze.

O dată.

Apoi încă o dată.

Adrian ridică imediat privirea.

Ceva era diferit.

Portalul nu mai pulsa calm ca înainte.

Lumina devenea:

mai intensă,

mai albă,

aproape orbitoare.

Câinii începură instant să mârâie.

Adrian se ridică brusc de pe scaun.

Și exact în secunda următoare…

toată magazia fu înghițită de lumină albă.