Capitolul 46

Dimineața veni rece și cenușie.

Adrian era deja treaz.

Stătea în magazie, sprijinit cu ambele mâini de masa de lucru, privind în tăcere portalul din fundul încăperii.

Lumina verzuie pulsa lent.

Constant.

Neschimbată.

Dar ceva era diferit.

Nu portalul.

El.

În ultimele zile evitase să intre prea adânc în pădure.

Se apropiase de portal.

Vânase puțin.

Testase arbaleta.

Apoi se întorsese.

Dar imaginea aceea continua să îi revină obsesiv:

ochii,

umbra uriașă,

și senzația că ceva îl urmărea dintre copaci.

Masculul stătea întins aproape de intrarea în magazie.

Dar nici el nu părea relaxat.

Ridica periodic capul spre portal.

Asculta.

Adrian observă asta imediat.

Și exact atunci înțelese ceva simplu:

dacă continua să intre speriat…

avea să moară.

Portalul nu ierta ezitările.

Nu conta:

cât de atent era,

cât de inteligent,

sau cât de bine se ascundea.

Dacă pierdea controlul fricii…

era terminat.

Adrian expiră încet și își luă arbaleta.

De data aceasta mișcările lui erau mai sigure.

Mai obișnuite.

Verifică:

coarda,

mecanismul,

șuruburile.

Apoi își prinse sabia la centură.

Femela veni lângă el și începu să adulmece arbaleta.

Adrian zâmbi slab.

— Nici eu nu sunt convins încă de ea…

Dar adevărul era altul.

Începuse să aibă încredere în armă.

Poate nu complet.

Dar suficient cât să intre din nou în pădure.

Se apropie de portal și rămase câteva secunde privind lumina verzuie.

În trecut încă ezita înainte să pășească prin el.

Acum însă…

devenise aproape rutină.

Și exact gândul acesta îl neliniști cel mai tare.

Fără să mai spună nimic, Adrian păși prin portal.

Aerul rece al pădurii îl lovi instant.

Brazii uriași se ridicau întunecați deasupra lui, iar vântul mișca lent crengile ude.

Pădurea era liniștită.

Prea liniștită.

Adrian începu să înainteze încet.

Mai atent decât înainte.

Dar nu speriat.

Nu de data aceasta.

Încerca să își controleze respirația și să ignore imaginea creaturii uriașe din mintea lui.

Astăzi avea un singur scop:

să testeze arbaleta într-o luptă reală.

Nu pe copaci.

Nu pe ținte imaginare.

Ci pe ceva care putea riposta.

După aproape o oră găsi urmele.

Lup.

Mascul.

Mare.

Adrian îngenunche imediat lângă noroiul umed și atinse una dintre urme.

Recentă.

Foarte recentă.

Urmele mergeau paralel cu un pârâu mic care traversa pădurea.

Adrian încărcă încet arbaleta și începu să urmărească traseul.

Pașii lui deveniseră mult mai silențioși în ultimele săptămâni.

Începuse instinctiv să evite:

crengile uscate,

frunzele zgomotoase,

și pietrele instabile.

Portalul îl învățase.

Sau îl schimbase.

După câteva minute îl văzu.

Lupul stătea între doi brazi mari, aproape de apă.

Era mai mare decât majoritatea celor întâlniți până acum.

Blana întunecată.

Corpul masiv.

Iar ochii galbeni păreau mult mai atenți decât ar fi trebuit.

Animalul ridică încet capul.

Adrian îngheță instant.

Nu.

Încă nu îl văzuse.

Dar îl simțea aproape.

Adrian ridică încet arbaleta.

Inspiră lent.

Ținti.

Mâinile îi erau mai stabile decât ultima dată.

Mult mai stabile.

Lupul făcu încă un pas.

Apoi încă unul.

Perfect.

Adrian începu încet să apese trăgaciul.

Și exact atunci…

lupul ridică instant capul direct spre el.

Ochii lor se întâlniră printre copaci.

Iar Adrian înțelese imediat:

animalul îl simțise.

Lupul îl privi direct printre copaci.

Ochii galbeni rămaseră fixați asupra lui Adrian doar o fracțiune de secundă.

Dar era suficient.

Animalul îl descoperise.

Adrian apăsă instant trăgaciul.

CLACK!

Șurubul plecă violent prin aer.

Lupul reacționă aproape imposibil de rapid.

Sări într-o parte exact în ultima clipă, iar șurubul trecu pe lângă umărul lui și se înfipse adânc într-un copac din spate.

— La naiba!

Adrian coborî imediat arbaleta și încercă să reîncarce.

Dar deja era prea târziu.

Lupul dispăruse dintre brazi.

Doar zgomotul pașilor prin noroi și frunze ude se mai auzea în jurul lui.

Stânga.

Apoi dreapta.

Prea rapid.

Prea aproape.

Adrian trase coarda înapoi cu mișcări forțate, însă mâinile îi tremurau ușor din cauza adrenalinei.

Exact atunci auzi mârâitul.

Foarte aproape.

Instinctul îl făcu să ridice capul exact la timp.

Lupul sări dintre copaci direct spre el.

Adrian abia reuși să se arunce într-o parte.

Colții animalului trecură la câțiva centimetri de fața lui.

Arbaleta îi scăpă aproape din mâini când lovi pământul umed.

Noroiul îi acoperi brațul și o parte din haină.

Lupul ateriză greu și se întoarse instant.

Fără ezitare.

Fără frică.

Prădător adevărat.

Adrian trase sabia aproape instinctiv.

Animalul începu să îl înconjoare lent printre copaci, mârâind grav.

Ochii galbeni nu îl părăseau nicio clipă.

Adrian își controla respirația cât putea de bine.

Nu intra în panică.

Nu mai era omul speriat din primele zile.

Dar în același timp știa clar că:

dacă greșea o singură mișcare…

murea.

Lupul atacă din nou.

De data aceasta Adrian era pregătit.

Sabia lovi lateral exact când animalul sări.

Nu suficient să îl omoare.

Dar suficient cât să îi deschidă o rană lungă pe coastă.

Lupul scoase un urlet brutal și se retrase câțiva metri.

Sângele începu imediat să păteze blana întunecată.

Adrian profită instant.

Se repezi spre arbaleta căzută în noroi.

Mâinile îi găsiră mecanismul aproape automat acum.

Coarda.

Blocajul.

Șurubul.

Mai rapid decât înainte.

Mult mai rapid.

Respirația îi devenise rece și controlată.

Lupul veni din nou.

Rănit.

Furios.

Și mult mai agresiv.

Adrian ridică arbaleta exact când animalul sări dintre brazi.

De data aceasta nu mai ezită.

Apăsă trăgaciul aproape instinctiv.

CLACK!

Șurubul lovi direct în pieptul lupului.

Impactul fu brutal.

Animalul fu aruncat lateral și lovi violent pământul ud.

Pentru câteva secunde continuă să se zbată printre frunze și noroi.

Apoi…

liniște.

Adrian rămase nemișcat, cu arbaleta încă ridicată.

Respira greu.

Inima îi bătea atât de puternic încât aproape îi acoperea toate celelalte sunete.

Dar lupul nu se mai ridică.

Încet, Adrian coborî arma.

Și exact atunci lumina verzuie apăru în fața ochilor lui.

Mesajul.

Rece.

Familiar.

Dar diferit de toate celelalte de până acum.

═══════════════

LEVEL UP

NIVEL 10 ATINS

═══════════════

Adrian îngheță.

Pădurea păru să devină complet tăcută în jurul lui.

Nici vânt.

Nici păsări.

Nimic.

Doar mesajul plutind în fața lui.

Nivel 10.

Ajunsese.

Și în loc de bucurie…

Adrian simți doar un gol rece în stomac.

Pentru că instinctul îi spunea clar:

ceva urma să se schimbe.