Capitolul 45

Adrian se retrase din zona aceea fără să își ia privirea dintre copaci.

Arbaleta rămase ridicată încă mult timp, chiar și după ce umbra dispăruse complet.

Pădurea redevenise liniștită.

Prea liniștită.

Doar vântul mai mișca lent crengile brazilor deasupra lui.

Dar instinctul îi spunea clar că: ceva fusese acolo.

Și poate încă îl urmărea.

Abia după aproape zece minute Adrian începu să se relaxeze puțin.

Coborî încet arbaleta și expiră lung.

Își dădu atunci seama cât de încordați îi erau umerii.

Și cât de tare îi bătea inima.

Nu de panică.

Ci de adrenalină.

Portalul începea să îl schimbe mai mult decât voia să recunoască.

Înainte ar fi fugit imediat.

Acum însă o parte din el voia:

să urmărească umbra,

să afle ce era,

și să înțeleagă dacă putea fi ucisă.

Gândul îl neliniști imediat.

Pentru că exact genul acesta de curiozitate:

omoară oameni,

și transformă supraviețuitorii în vânători obsedați.

Adrian începu să înainteze încet spre zona apropiată portalului.

Nu voia să mai rămână adânc în pădure astăzi.

Nu după ce:

ratase căprioara,

aproape fusese atacat de lup,

și văzuse creatura aceea uriașă printre brazi.

Dar chiar și retrăgându-se, continua să studieze totul.

Urme.

Copaci rupți.

Noroi răscolit.

Începuse deja să observe lucruri pe care înainte nici nu le vedea.

Portalul îl învăța.

Forțat.

Brutal.

După aproape o oră găsi încă o urmă proaspătă de lup.

Mai mică decât cea de mai devreme.

Probabil femelă.

Adrian se opri și privi urma câteva secunde.

Apoi ridică încet arbaleta.

Nu pentru că vedea animalul.

Ci pentru exercițiu.

Pentru obișnuință.

Încărcă mecanismul mai rapid decât înainte.

Nu perfect.

Dar deja mâinile începeau să învețe singure mișcările.

Trase adânc aer în piept și ținti printre copaci imaginându-și:

distanța,

viteza,

și direcția unei ținte reale.

Apoi coborî arma.

Mai avea mult până să devină bun cu ea.

Dar deja simțea diferența.

Sabia îi oferea supraviețuire în ultimul moment.

Arbaleta însă îi putea oferi controlul luptei înainte ca aceasta să înceapă.

Și exact asta avea nevoie împotriva creaturilor mari.

Soarele începea să coboare încet când Adrian ajunse din nou aproape de zona portalului.

Lumina verzuie pulsa liniștit printre copaci.

Constantă.

Neschimbată.

De fiecare dată când o vedea avea senzația ciudată că: portalul îl aștepta.

Ca și cum:

observa,

testa,

și îl împingea constant spre ceva.

Adrian se opri câteva secunde înainte să intre.

Apoi privi din nou spre pădurea întunecată din spatele lui.

Și exact atunci auzi zgomotul.

Foarte slab.

Un trosnet greu undeva între brazi.

Nu aproape.

Dar suficient cât să îl facă să înghețe instant.

Adrian ridică imediat arbaleta și începu să caute printre copaci.

Nimic.

Doar umbre.

Și întuneric.

Apoi…

foarte pentru o fracțiune de secundă…

văzu doi ochi mari reflectând slab lumina verzuie a portalului.

Mult prea sus de la pământ.

Ochii dispărură instant.

Iar pădurea redeveni complet liniștită.

Adrian rămase nemișcat încă multe secunde.

Apoi, fără să își mai ia privirea dintre copaci, păși încet prin portal și reveni în magazie.

Dar chiar și după ce lumina verzuie rămase în urma lui…

avea senzația clară că ceva din pădure începuse deja să îl recunoască.

Adrian rămase câteva secunde nemișcat după ce reveni prin portal.

Lumina verzuie pulsa liniștit în fundul magaziei, exact cum făcea mereu.

Constantă.

Rece.

De parcă nimic nu se întâmplase.

Dar Adrian simțea încă tensiunea din pădure în tot corpul.

Închise încet arbaleta și o sprijini de masa mare de lucru.

Apoi își trecu mâna peste față și expiră lung.

Era obosit.

Mai obosit decât ar fi trebuit după doar câteva ore petrecute în portal.

Nu fizic.

Mental.

Pentru că începuse să realizeze ceva ce nu voia să accepte:

pădurea începea să reacționeze la el.

La început:

intrase ca un străin,

speriat,

nepregătit,

aproape pierdut.

Dar acum?

Acum vâna acolo aproape zilnic.

Lupii îl simțeau.

Animalele își schimbau traseele.

Iar creatura aceea uriașă…

aproape sigur îl observase deja de mai multe ori.

Adrian se așeză încet pe scaunul din fața mesei și privi spre notițele împrăștiate.

„Lupii nu mai sunt în vârful lanțului trofic.”

Privirea îi rămase câteva secunde pe propoziția aceea.

Apoi luă pixul și mai adăugă ceva dedesubt.

„Creaturile mari par să patruleze anumite teritorii.”

Se opri.

Gândi câteva secunde.

După care continuă:

„Unele reacționează la prezența mea înainte să le văd.”

Adrian lăsă pixul jos și se lăsă încet pe spate în scaun.

Nu îi plăcea deloc concluzia la care ajungea.

Portalul nu era:

doar o pădure,

sau o lume sălbatică.

Era un ecosistem care începea să îl includă și pe el.

Iar asta schimba totul.

Câinii intrară atunci în magazie.

Masculul veni direct spre el și începu să adulmece aerul din jurul hainelor lui Adrian.

Apoi mârâi foarte slab.

Adrian ridică imediat privirea spre el.

— Și tu simți, nu?

Câinele continuă să privească spre portal.

Nemulțumit.

Tensionat.

Femela se așeză lângă sobă, însă și ea părea mai agitată decât de obicei.

Adrian începea să aibă încredere în instinctele lor.

Mai ales după ultimele săptămâni.

Dacă până și câinii reacționau diferit…

însemna că nu era doar paranoia.

Se ridică încet și începu să verifice din nou arbaleta.

Coarda.

Mecanismul.

Șuruburile.

Încerca să își țină mintea ocupată.

Dar imaginea aceea continua să îi revină obsesiv:

ochii.

Mari.

Reflectând lumina verzuie dintre copaci.

Mult prea sus de la pământ.

Adrian își dădu atunci seama de ceva și mai neliniștitor.

Creatura nu încercase să îl atace.

Nu îl urmărise direct.

Nu se apropiase.

Doar îl observase.

Ca și cum:

îl analiza,

îl evalua,

sau aștepta ceva.

Și exact gândul acesta îl făcu să simtă un fior rece pe șira spinării.

Pentru că prădătorii adevărați nu atacă întotdeauna imediat.

Uneori urmăresc.

Învață.

Așteaptă momentul potrivit.

Adrian ridică încet privirea spre portal.

Lumina verzuie pulsa liniștit în întunericul magaziei.

Neschimbată.

De parcă:

nu îi păsa,

nu avertiza,

și nu oferea răspunsuri.

Doar deschidea drumul.

Restul depindea de el.

Și pentru prima dată după multe săptămâni Adrian începu să se întrebe serios dacă: nu cumva, cu fiecare nivel câștigat, el nu devenea doar mai puternic…

ci și o țintă mai importantă pentru lucrurile din cealaltă parte.