Capitolul 43
Adrian îl urmă pe fierar prin sat fără să spună mare lucru.
Dimineața era rece, iar ceața încă plutea printre casele vechi și gardurile ude de ploaie.
Fierarul mergea apăsat, cu pași grei, exact cum îl știa Adrian.
Masiv.
Tăcut.
Om obișnuit cu:
focul,
fierul,
și munca grea.
Din când în când oamenii din sat îi salutau scurt.
Fierarul răspundea doar printr-o mișcare a capului.
Atelierul se afla aproape de marginea satului.
Încă de la distanță Adrian simți mirosul specific:
cărbune încins,
metal ars,
și fum gros.
Când intră înăuntru, căldura îl lovi imediat.
Focul din forjă era deja aprins.
Scânteile luminau pereții negri de fum, iar peste tot se vedeau:
ciocane,
clești,
bare de fier,
și arme neterminate.
Fierarul închise ușa în urma lor și se apropie de masa mare din fundul atelierului.
Acolo, acoperită cu o pânză groasă, se afla ceva lung.
Adrian simți instant cum i se accelerează pulsul.
Fierarul îl privi câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi trase pânza deoparte.
Arbaleta.
Pentru câteva momente Adrian rămase complet tăcut.
Era mai frumoasă decât își imaginase.
Corpul era făcut din lemn închis la culoare, întărit cu elemente metalice solide.
Brațele arbaletei păreau grele și puternice.
Iar mecanismul metalic din centru arăta suficient de robust încât să reziste ani întregi.
Fierarul observă imediat reacția lui Adrian și zâmbi scurt în barbă.
— Nu-i jucărie, spuse el. Dacă nu ești atent, îți rupe mâna.
Adrian se apropie încet și o ridică.
Greutatea îl surprinse imediat.
Mult mai grea decât părea.
Își schimbă instinctiv poziția mâinilor până găsi echilibrul corect.
Fierarul îl urmări atent.
— Ți-am întărit mecanismul. Și am schimbat puțin forma patului. Așa cum ai desenat-o inițial… n-ar fi rezistat mult.
Adrian aprobă încet din cap.
Nu se supără deloc.
Din contră.
Înțelegea deja că fierarul știa mult mai bine decât el ce făcea.
— Mai am câteva șuruburi pentru ea, continuă bătrânul. Dar va trebui să înveți singur ce tip merge mai bine pentru vânătoare.
Adrian trase ușor coarda.
Foarte tensionată.
Aproape brutal.
Exact ce avea nevoie.
Fierarul luă apoi o bucată groasă de lemn și o așeză la capătul atelierului.
— Încearcă.
Adrian încărcă arbaleta mai greu decât se așteptase.
Mecanismul era rigid.
Puternic.
Îi luă aproape un minut până reuși să fixeze primul șurub.
Ridică apoi arma și ținti.
Respirația îi deveni instinctiv mai lentă.
Pentru o clipă atelierul păru complet liniștit.
Apoi apăsă trăgaciul.
CLACK!
Șurubul plecă violent și lovi lemnul mult mai jos decât țintise.
Fierarul izbucni într-un râs scurt.
— Bun. Măcar n-ai tras în tavan.
Adrian zâmbi și el fără să vrea.
Dar în același timp își dădu imediat seama de un lucru important.
Arbaleta nu avea să îl transforme instant într-un vânător mai bun.
Ba chiar…
primele zile aveau să fie probabil mai periculoase decât înainte.
Pentru că acum trebuia să învețe:
distanța,
greutatea,
timpul de încărcare,
și cât de rapid putea reacționa după o tragere ratată.
Fierarul îl privi atent câteva secunde.
— O să te obișnuiești cu ea, spuse într-un final. Dar să nu uiți ceva.
Adrian ridică privirea.
— Ce?
Bătrânul bătu ușor cu degetul în corpul arbaletei.
— Asta îți dă o șansă în plus. Nu nemurire.
Adrian mai trase de câteva ori în bucata de lemn din capătul atelierului.
Primele șuruburi:
loveau prea jos,
prea în stânga,
sau ricoșau ciudat din lemn.
Arbaleta era puternică.
Mult mai puternică decât își imaginase.
Dar tocmai asta o făcea dificilă.
Încărcarea îi obosea rapid brațele, iar după fiecare tragere trebuia:
să își schimbe poziția,
să își regleze respirația,
și să învețe cum să controleze reculul.
Fierarul îl privea fără să intervină prea mult.
Doar din când în când îi mai corecta:
poziția umerilor,
felul în care ținea patul arbaletei,
sau cât de rigid își încorda brațele.
— Nu încerca să te lupți cu ea, spuse bătrânul într-un final. Las-o să stea în mâini cum vrea ea.
Adrian expiră încet și încercă din nou.
De data aceasta șurubul lovi mult mai aproape de centru.
Nu perfect.
Dar suficient cât să îl facă să zâmbească.
Fierarul aprobă scurt din cap.
— Vezi?
Mai târziu, după încă aproape o oră de exerciții, Adrian simțea deja:
palmele amorțite,
umerii grei,
și spatele încordat.
Nu se așteptase ca o armă care trage de la distanță să fie atât de solicitantă.
Fierarul îi întinse apoi câteva șuruburi noi.
Unele:
mai scurte,
altele mai grele,
iar câteva aveau vârful diferit.
— Învață-le, spuse bătrânul. Fiecare zboară altfel.
Adrian le studie atent.
Începuse deja să înțeleagă că arbaleta nu era doar:
o armă,
sau o unealtă de vânătoare.
Era ceva ce trebuia:
învățat,
simțit,
și stăpânit în timp.
Exact ca portalul.
Înainte să plece, Fierarul îl opri lângă ușă.
— Și încă ceva.
Adrian se întoarse spre el.
Bătrânul îl privi câteva secunde fără să vorbească.
— Ce vânezi tu prin pădurile alea… nu-i normal.
Adrian simți imediat cum i se încordează corpul.
Dar fierarul continuă calm.
— Nu mă interesează unde mergi. Fiecare om are secretele lui. Dar ai grijă.
Își încrucișă brațele masive și privi spre arbaletă.
— Armele există fiindcă ceva periculos există pe lume.
Pentru câteva clipe atelierul rămase complet liniștit.
Se auzea doar focul trosnind în forjă.
Adrian aprobă încet din cap.
Nu putea să îi spună adevărul.
Dar într-un fel ciudat avea impresia că bătrânul înțelegea mai mult decât lăsa să se vadă.
Când ieși afară, aerul rece îl lovi imediat.
Cerul era acoperit de nori grei, iar satul părea aproape pustiu la ora aceea.
Adrian ținea arbaleta strânsă în mâini în timp ce mergea spre magazie.
Și pentru prima dată după multe săptămâni simțea că avea o șansă reală împotriva lucrurilor din portal.
Nu o garanție.
Nu siguranță.
Dar o șansă.
Ajuns acasă, câinii veniră imediat spre el.
Masculul adulmecă arbaleta atent și se retrase câțiva pași.
Femela în schimb rămase aproape, privind curioasă arma nouă.
Adrian zâmbi obosit.
— Și eu sper să funcționeze…
În seara aceea rămase mult timp în magazie.
Testă:
mecanismul,
coarda,
și șuruburile.
Apoi începu să își modifice vechile note despre vânătoare.
Pentru prima dată după mult timp…
planurile lui începeau să se schimbe.