Capitolul 42

Următoarele zile trecură mai liniștit.

Sau cel puțin atât de liniștit cât putea fi portalul.

Adrian începu să își formeze o rutină aproape fixă.

Dimineața:

hrănea câinii,

verifica animalele,

și își pregătea proviziile.

După aceea intra în portal pentru câteva ore.

Niciodată prea adânc.

Nu după urmele acelea uriașe.

De data aceasta vâna mai calculat.

Mai atent.

Mai rece.

Nu mai alerga după orice pradă.

Începuse să economisească energie.

Să studieze traseele animalelor.

Să înțeleagă unde:

beau apă,

unde se ascund,

și unde devin periculoase.

Iepurii deveniseră aproape imposibil de găsit.

În unele zile nici măcar nu vedea unul.

În schimb:

urmele de lupi apăreau peste tot,

mistreții deveniseră mai agresivi,

iar căprioarele mult mai rare și mai prudente.

Adrian observase deja un tipar.

Portalul se schimba odată cu nivelul lui.

Și cu cât el devenea mai puternic…

cu atât pădurea devenea mai ostilă.

Într-una dintre zile se întoarse cu un mistreț tânăr și două blănuri bune de lup.

Procesarea cărnii îi luă aproape toată seara.

Masculul stătea lângă ușa magaziei, atent la orice zgomot de afară, în timp ce femela îl urmărea pe Adrian printre mesele de lucru, așteptând resturi de carne.

Fumul:

afumătorii,

sângele,

și mirosul de lemn ars umpleau magazia într-o atmosferă care începea să îi pară normală.

Și asta îl neliniștea uneori.

Înainte, ideea de a jupui animale aproape zilnic i s-ar fi părut absurdă.

Acum lucra aproape mecanic.

Cu mișcări sigure.

Rapide.

În următoarea dimineață se duse din nou la Opincar.

Avea cu el:

două blănuri bune,

și câteva bucăți de carne afumată.

Bătrânul îl privi lung când îl văzu intrând.

— Iar ai fost prin păduri… spuse el râzând scurt.

Adrian zâmbi slab și lăsă blănurile pe masă.

Opincarul le desfăcu atent și fluieră încet.

— Astea nu-s de prin pădurile de pe aici…

Adrian nu răspunse imediat.

Începuse deja să învețe când să vorbească și când să lase oamenii să creadă ce vor.

— Am avut noroc, spuse într-un final.

Bătrânul ridică o sprânceană, clar neconvins.

Dar nu insistă.

Adrian scoase apoi carnea afumată și o întinse spre el.

— Pentru dumneavoastră.

Opincarul clipi surprins.

— Nu trebuia, băiete.

— Știu.

Bătrânul zâmbi pentru prima dată sincer.

— Ai început să gândești ca un om care vrea să rămână aici mult timp.

Cuvintele îl loviră pe Adrian mai puternic decât se aștepta.

Pentru că, fără să își dea seama…

exact asta începea să se întâmple.

Satul:

nu îi mai părea temporar,

magazia devenise casă,

iar portalul devenise parte din viața lui.

Înainte să plece, Opincarul îl opri.

— Fierarul te caută.

Adrian se întoarse imediat spre el.

— A terminat?

Bătrânul zâmbi scurt.

— A zis că aproape. Dar că vrea să vii să vezi ceva înainte să o termine complet.

Pentru prima dată după multe zile, Adrian simți ceva apropiat de entuziasm.

Arbaleta era aproape gata.

Ploaia se oprise aproape complet până când Adrian plecă de la Opincar.

Aerul rece al serii mirosea a:

lemn ud,

fum,

și pământ reavăn.

Mergea liniștit prin sat, cu desaga aproape goală acum.

Blănurile fuseseră deja vândute, iar Adrian știa că până seara sau cel târziu a doua zi Opincarul avea să îi trimită banii, exact cum făcea de obicei.

În ultimele săptămâni lucrurile intrau încet într-o rutină.

Portalul devenise:

sursa lui principală de hrană,

sursa banilor,

și motivul pentru care începea să își construiască o viață stabilă în sat.

Și poate tocmai asta îl neliniștea uneori.

Faptul că totul începea să pară… normal.

Vânătoarea.

Sângele.

Procesarea cărnii.

Blănurile.

Schimburile.

Până și portalul.

Ajuns înapoi la magazie, câinii veniră imediat spre el.

Masculul îl adulmecă atent înainte să se întoarcă instinctiv spre poartă, verificând curtea.

Femela veni direct după desagă.

Adrian râse scurt.

— Tu mereu te gândești la mâncare…

Le dădu câteva bucăți mici de carne uscată și intră în magazie.

Lumina verzuie pulsa liniștit în fundul încăperii.

Constantă.

Neschimbată.

Adrian își scoase haina și privi pentru câteva secunde schița arbaletei rămasă pe masă.

Fierarul spusese că voia să îi arate ceva înainte să o termine complet.

Asta însemna că:

mecanismul era aproape gata,

sau poate avea nevoie de câteva modificări finale.

Adrian se apropie de desen și îl studie din nou.

Încerca să își imagineze:

greutatea,

poziția mâinilor,

și cum avea să tragă cu ea prin pădure.

În mintea lui părea simplu.

Dar știa deja că realitatea avea să fie diferită.

Portalul avea obiceiul să transforme orice plan simplu într-o luptă pentru supraviețuire.

În următoarele zile rutina lui deveni aproape mecanică.

Dimineața:

hrănea câinii,

verifica capcanele din lumea reală,

și pregătea proviziile.

Apoi intra în portal.

Uneori:

doar câteva ore,

alteori până aproape de seară.

Începuse să cunoască din memorie:

anumite trasee,

locurile unde apăreau mistreții,

și zonele unde căprioarele încă mai veneau să bea apă.

Dar pădurea continua să se schimbe încet.

Lupii apăreau mai des.

Uneori îi auzea urlând chiar și ziua.

Capcanele pentru iepuri rămâneau aproape mereu goale.

Iar mistreții deveniseră mai agresivi și mai greu de speriat.

Într-una dintre seri, Adrian găsi chiar una dintre capcane răsturnată complet.

Nu distrusă.

Doar împinsă brutal într-o parte.

Iar lângă ea se vedeau urme adânci de copite.

Mistreț mare.

Foarte mare.

Adrian începu să înțeleagă că sabia nu avea să îi mai fie suficientă pentru mult timp.

Și exact atunci realiză cât de mult începuse să aștepte arbaleta aceea.

Nu ca pe o simplă unealtă.

Ci ca pe ceva care îi putea oferi câteva secunde în plus înainte ca lupta să ajungă corp la corp.

În dimineața următoare, înainte chiar să răsară bine soarele, cineva bătu puternic în ușa magaziei.

Câinii săriră imediat în picioare.

Adrian puse instinctiv mâna pe sabie și se apropie atent de ușă.

— Adrian! se auzi vocea groasă a fierarului. Hai până la atelier. Cred că o să-ți placă ce vezi.