Capitolul 41

Adrian dormi prost în noaptea aceea.

De mai multe ori se trezi brusc, cu senzația că auzise ceva afară.

De fiecare dată:

- câinii mârâiau neliniștiți,

- vântul lovea gardurile,

- iar ploaia bătea în geamurile vechi ale casei.

Dar nimic nu părea în neregulă.

Și totuși…

senzația aceea nu dispărea.

Dimineața îl găsi deja treaz, stând la masa din bucătărie cu o cafea fierbinte în mâini.

Privirea îi era pierdută.

Nu se mai putea scoate din minte:

- urmele uriașe,

- lupul sfâșiat,

- și capcana distrusă.

Până acum portalul fusese:

- periculos,

- violent,

- dar previzibil într-un anumit fel.

Animalele:

- vânau,

- ucideau,

- și supraviețuiau.

Dar ceea ce întâlnise ieri părea altceva.

Mai dominant.

Mai teritorial.

Mai apropiat de un adevărat prădător suprem.

Câinii stăteau întinși lângă sobă, însă masculul ridica constant capul spre ușa casei.

Încă era agitat.

Adrian observă imediat asta.

Și nu îi plăcea deloc.

După ce termină cafeaua, ieși în curte.

Aerul era rece și greu după ploaia de peste noapte.

Totul era ud.

Noroiul îi scârțâia sub bocanci în timp ce mergea spre magazie.

Se opri câteva secunde înainte să intre.

Apoi privi instinctiv spre pădurea din depărtare.

Normal că nu putea vedea portalul de aici.

Dar mintea lui tot acolo era.

Înăuntru, magazia părea mai întunecată decât de obicei.

Lumina verzuie a portalului pulsa slab în fundul încăperii, exact cum făcea mereu.

Constant.

Neschimbată.

Adrian aprinse lampa și se așeză direct la masa unde avea:

- regulile portalului,

- schițele arbaletei,

- și notițele împrăștiate.

Luă pixul și mai adăugă o propoziție:

„Prădătorii mari par să controleze anumite zone.”

Rămase câteva secunde privind ce scrisese.

Apoi continuă:

„Lupii nu mai sunt în vârful lanțului trofic.”

Când termină, se lăsă încet pe spate în scaun.

Gândul acela îl neliniștea mai mult decât voia să recunoască.

Până acum el fusese cel care:

- punea capcane,

- urmărea urme,

- și vâna.

Dar ceea ce descoperise în pădure îi arătase clar că lumea portalului continua să evolueze.

Și poate mult mai repede decât era pregătit el.

Adrian își frecă obosit fața cu palmele.

Avea nevoie de:

- arbaletă,

- capcane mai bune,

- și poate chiar de un loc sigur în interiorul portalului.

O bază.

O ascunzătoare.

Pentru că începea să devină clar:

intrările rapide și întoarcerea imediată nu aveau să mai fie suficiente.

Mai ales dacă voia să continue să crească în nivel.

Și exact atunci îi apăru din nou acel gând.

LEVEL 10.

Era aproape.

Foarte aproape.

Simțea asta.

Și instinctul îi spunea că:

- după Level 10,

- totul avea să se schimbe din nou.

Poate:

- pădurea,

- creaturile,

- sau chiar regulile portalului.

Adrian ridică încet privirea spre lumina verzuie din fundul magaziei.

Portalul pulsa liniștit.

Constant.

De parcă îl aștepta.

De parcă știa că mai devreme sau mai târziu Adrian avea să intre din nou prin el.

Adrian rămase încă mult timp în magazie după ce termină de scris.

Lumina lămpii se reflecta slab în lama sabiei așezate lângă hârtii, iar portalul pulsa liniștit în fundul încăperii.

Constant.

Neschimbat.

În ultima vreme aproape că devenise parte din decorul vieții lui.

Și exact asta îl speria.

Pentru că începuse să se obișnuiască.

Cu:

sângele,

vânătoarea,

pericolul,

și lumea aceea rece de dincolo de portal.

Adrian expiră încet și își trecu mâna prin păr.

Avea nevoie să își limpezească mintea.

În ultimele zile:

aproape fusese omorât de mistreț,

dormise într-o peșteră,

găsise urmele acelea uriașe,

și văzuse un lup sfâșiat de ceva mai puternic decât orice întâlnise până atunci.

Iar toate astea se întâmplaseră într-un timp absurd de scurt.

Se ridică într-un final de pe scaun și începu să strângă foile împrăștiate.

Le puse atent într-o cutie metalică veche, împreună cu:

notițele,

schițele arbaletei,

și câteva hărți desenate de el cu zonele apropiate portalului.

Începuse să marcheze:

trasee,

capcane,

și locurile unde întâlnise animale mari.

Totul devenea din ce în ce mai organizat.

Mai metodic.

Mai apropiat de rutina unui adevărat vânător.

Câinii intrară încet în magazie.

Masculul se opri aproape de portal și îl privi fix câteva secunde înainte să se întoarcă spre Adrian.

Femela veni direct lângă el, așteptând mâncare.

Adrian zâmbi slab.

— Măcar voi încă aveți o viață simplă…

Le dădu câteva bucăți de carne afumată și rămase câteva secunde privind cum mănâncă.

Apoi privirea îi căzu din nou pe schița arbaletei.

Fierarul spusese că mai avea nevoie de câteva zile.

Și sincer…

Adrian începea să simtă că nu mai putea intra în portal fără ceva care să îi permită:

să lovească de la distanță,

să rănească înainte să fie atacat,

și să reducă riscurile.

Sabia și pumnalele funcționaseră până acum.

Dar împotriva unei creaturi ca aceea care omorâse lupul…

nu mai era suficient.

Spre seară începu să plouă din nou.

Picăturile loveau acoperișul metalic al magaziei într-un ritm constant și liniștitor.

Adrian ieși afară pentru câteva minute și privi satul.

Totul părea normal.

Case vechi.

Garduri.

Fum ieșind din coșuri.

Liniște.

Și totuși, la doar câțiva metri de el, în magazia aceea veche, exista o poartă către o lume care devenea tot mai periculoasă cu fiecare nivel.

Gândul îl făcu să zâmbească amar.

Dacă ar ști oamenii din sat ce exista acolo…

probabil nimeni nu l-ar mai lăsa să păstreze portalul deschis.

Dar în același timp, portalul devenise:

sursa lui de bani,

sursa lui de hrană,

și poate singurul motiv pentru care viața lui începea să se stabilizeze.

Adrian ridică privirea spre cerul întunecat.

Mai avea puțin până la Level 10.

Simțea asta din ce în ce mai clar.

Și, fără să își dea seama, o parte din el începea deja să aștepte schimbarea care urma să vină după aceea.