Capitolul 40
Adrian rămase nemișcat lângă urma uriașă încă aproape un minut întreg.
Ploaia măruntă începea să cadă printre copaci, transformând noroiul într-o pastă rece și grea.
Urma era clară acum.
Prea clară.
Nu semăna cu nimic din ce văzuse până atunci în portal.
Și ceea ce îl neliniștea cel mai tare nu era doar dimensiunea.
Ci adâncimea.
Ceva atât de greu mersese pe acolo de curând.
Foarte de curând.
Adrian se ridică încet și începu să privească zona din jur mult mai atent.
Copacul rupt din apropiere nu părea doborât de furtună.
Trunchiul era efectiv sfâșiat.
Ca și cum ceva extrem de puternic îl lovise lateral.
Mai departe găsi:
urme adânci în mușchi,
scoarță zgâriată,
și un miros greu, animalic.
Instinctul îi spunea imediat să plece.
Acum.
Dar o altă parte din el devenise prea curioasă.
Prea obișnuită cu pericolul.
Adrian înaintă încet încă câteva zeci de metri urmărind urmele.
Pădurea devenea tot mai tăcută.
Nici păsări.
Nici iepuri.
Nici măcar vântul nu se mai auzea printre crengi.
Doar pașii lui prin noroi.
Și exact atunci găsi încă ceva.
O carcasă.
Sau ce mai rămăsese din ea.
Un lup.
Adrian îngheță instant.
Animalul era uriaș.
Mult mai mare decât lupii pe care îi omorâse el până acum.
Dar ceea ce îl șocă era starea în care se afla.
Pieptul era sfâșiat complet.
Oasele rupte.
Iar lângă corp se vedeau din nou urmele mari din noroi.
Adrian simți cum i se strânge stomacul.
Dacă ceva putea omorî atât de ușor un lup de dimensiunea aceea…
atunci el nu avea nicio șansă într-o luptă directă.
Își puse imediat mâna pe mânerul sabiei și începu să se retragă încet.
Fără grabă.
Fără zgomot.
Își controla respirația exact cum învățase în ultimele săptămâni.
Un pas.
Încă unul.
Ochii îi alergau constant printre copaci.
Și atunci auzi sunetul.
Foarte slab.
Un pufăit greu undeva în depărtare.
Adrian îngheță instant.
Nu vedea nimic.
Dar simțea.
Ceva mare era acolo.
Foarte mare.
Și probabil îl observase deja.
Pentru câteva secunde care i se părură ore întregi, Adrian nu se mișcă deloc.
Apoi încă un sunet.
De data asta mai aproape.
Crengi rupte.
Greutate.
Multă greutate.
Adrian nu mai stătu pe gânduri.
Începu să se retragă rapid printre copaci, dar fără să fugă complet.
Încă nu voia să provoace instinctul de prădător al creaturii.
Înainta atent:
ocolind rădăcini,
evitând crengi uscate,
și ascultând constant în spatele lui.
De două ori i se păru că vede ceva mișcându-se printre copaci.
O umbră mare.
Prea mare.
Dar ceața și pădurea deasă nu îi permiteau să distingă nimic clar.
După aproape douăzeci de minute de retragere continuă, Adrian începu în sfârșit să audă din nou:
păsări,
vânt,
și sunetele normale ale pădurii.
Abia atunci realiză cât de tare îi bătea inima.
Se opri lângă un copac și expiră lung.
Mâinile îi tremurau ușor.
Nu de frig.
De instinct.
Portalul evoluase din nou.
Și pentru prima dată după foarte mult timp Adrian simțea clar că intrase într-o zonă unde:
lupii nu mai erau prădătorii principali,
iar el… poate nu mai era vânătorul.
Ci prada.
Adrian nu se opri din mers decât atunci când ajunse aproape de zona unde își pusese primele capcane.
Abia acolo îndrăzni să privească din nou în spate.
Pădurea era goală.
Doar ceață.
Copaci.
Și întunericul greu dintre trunchiuri.
Dar senzația aceea nu dispăruse.
Simțea în continuare că ceva îl urmărise.
Și poate încă o făcea.
Adrian își trecu mâna peste față, încercând să își calmeze respirația.
Pentru prima dată după multe săptămâni:
nu simțea adrenalină,
nu simțea entuziasm,
și nici măcar dorința de a vâna.
Doar instinctul acela rece care îi spunea:
„Pleacă.”
Și de data asta ascultă.
Drumul înapoi spre portal îl făcu rapid, dar atent.
La fiecare câteva minute:
se oprea,
asculta,
și privea printre copaci.
De două ori i se păru că aude ceva greu mișcându-se prin pădure.
Dar niciodată nu vedea nimic.
Și asta era poate cel mai rău.
Dacă ar fi văzut creatura, măcar ar fi știut cu ce are de-a face.
Dar așa…
imaginația lui începea să umple golurile.
Când ajunse în sfârșit aproape de portal, Adrian simți cum tensiunea din corp începe să se relaxeze puțin.
Lumina verzuie pulsa slab printre copaci.
Familiară acum.
Aproape liniștitoare.
Înainte să intre însă, se opri brusc.
Ceva era diferit.
Foarte diferit.
Adrian îngenunche încet lângă una dintre capcanele apropiate.
Capcana era distrusă complet.
Nu declanșată.
Nu ruptă accidental.
Zdrobită.
Lemnul gros era rupt aproape în două, iar țărușii scoși direct din pământ.
Adrian simți din nou acel gol rece în stomac.
Ceva mare ajunsese până aici.
Foarte aproape de portal.
Privirea îi coborî apoi spre noroi.
Urmele mari erau acolo din nou.
Mai clare.
Mai adânci.
Și de data aceasta observă ceva care îl făcu să încremenească.
Urmele se opreau la doar câțiva metri de portal.
De parcă acea creatură:
venise până acolo,
se apropiase,
și apoi se întorsese înapoi în pădure.
Adrian rămase nemișcat câteva secunde.
Încercând să proceseze gândul.
Portalul nu era doar:
o poartă,
sau un loc ascuns.
Creaturile începeau să îl observe.
Poate chiar să îl urmărească.
Un fior rece îi trecu pe șira spinării.
Pentru prima dată îi trecu prin minte o întrebare pe care până acum o ignorase complet.
Dacă ceva ar traversa portalul?
Adrian privi instant lumina verzuie.
Nu.
Până acum nimic nu ieșise.
Niciun animal.
Nicio creatură.
Dar de unde știa sigur?
Nu testase niciodată asta.
Își strânse mai bine mâna pe sabia udă de ploaie și mai privi încă o dată spre pădure.
Totul era liniștit.
Prea liniștit.
Apoi intră rapid prin portal.
Aerul rece al pădurii dispăru instant.
Familiarul miros de:
lemn,
fum,
și magazie veche îl lovi imediat.
Adrian rămase câteva secunde sprijinit de masă, respirând greu.
Câinii începură imediat să latre afară.
Asta îl făcu să ridice instant capul.
Masculul lătra agresiv spre ușa magaziei.
Femela mârâia scurt și apăsat.
Adrian simți cum i se încordează tot corpul.
Se apropie încet de ușă și privi afară în curte.
Nu era nimic.
Doar:
ploaia,
gardurile,
și întunericul serii.
Dar câinii nu se linișteau.
Și exact atunci Adrian înțelese ceva care îl neliniști mai tare decât urmele.
Animalele simțeau și ele schimbarea portalului.