Capitolul 39
Două zile mai târziu Adrian porni spre fierărie încă de dimineață.
Cerul era acoperit de nori groși, iar aerul rece anunța că ploaia nu era departe.
În spatele dubiței avea:
câteva bucăți bune de carne de căprioară,
două borcane cu grăsime topită,
și schița arbaletei împăturită atent într-o mapă veche.
Nu voia să meargă cu mâna goală.
Mai ales că ceea ce urma să ceară nu era deloc simplu.
Drumul până la fierar dura aproape patruzeci de minute.
Atelierul se afla la marginea unui sat mic, aproape de pădure.
Când coborî din mașină, Adrian auzi imediat:
loviturile ritmice de ciocan,
fierul încins,
și trosnetul focului din forjă.
Mirosul de fum și metal încins umplea aerul.
Fierarul era un bărbat masiv trecut de cincizeci de ani, cu brațe groase și barba aproape complet albă.
Ridică privirea când îl văzu pe Adrian intrând.
— Ia uite cine apare… spuse el zâmbind scurt. N-ai mai trecut pe aici de ceva vreme.
Adrian ridică sacoșa cu carnea.
— Am zis să nu vin cu mâna goală.
Fierarul ridică imediat sprâncenele când văzu carnea de căprioară.
— Asta da atenție.
Adrian puse totul pe masa mare de lemn și scoase apoi foile împăturite.
— De fapt… am nevoie de ceva.
Fierarul luă schițele și începu să le studieze.
La început părea relaxat.
Dar pe măsură ce privea desenul, expresia i se schimbă.
— Arbaletă? murmură el.
Adrian aprobă încet din cap.
— De dimensiune medie. Destul de puternică pentru:
căprioare,
mistreți,
poate chiar și lupi.
Fierarul continuă să studieze schița.
— Tu nu te joci deloc, nu?
Adrian zâmbi slab.
— Nu prea.
Bărbatul întoarse foile și privi:
dimensiunile,
mecanismul,
și notițele scrise de Adrian.
— Cine a desenat asta?
— Eu.
Fierarul ridică din nou sprâncenele.
— Nu mă așteptam.
Adrian nu răspunse imediat.
În ultimele săptămâni aproape că devenise alt om.
La început abia știa:
să pună capcane,
să curețe piei,
sau să se orienteze prin pădure.
Acum:
desena arme,
procesa vânat,
și înțelegea regulile unei lumi care nu ar fi trebuit să existe.
Fierarul lăsă într-un final foile jos.
— Se poate face.
Adrian simți imediat cum i se schimbă expresia.
— Dar?
Fierarul râse scurt.
— Dar o să dureze. Și o să coste.
Apoi bătu cu degetul pe desen.
— Dacă vrei să oprești un mistreț cu asta, trebuie:
lemn bun,
brațe solide,
și mecanism puternic. Nu e jucărie.
Adrian aprobă încet din cap.
— Nu caut jucării.
Fierarul îl privi lung câteva secunde.
— Ai intrat iar în probleme, nu?
Adrian zâmbi obosit.
— Cam mereu.
Bărbatul începu să strângă foile și le puse pe masa din spate.
— O să am nevoie de:
câteva zile,
poate o săptămână. Depinde cum iese mecanismul.
Apoi îl privi din nou atent.
— Și încă ceva.
— Ce?
— Dacă folosești asta pentru vânătoare… ai grijă unde intri.
Adrian simți instant acel fior rece pe șira spinării.
Aproape că avea impresia că toți oamenii mai bătrâni din zona aceea:
Opincarul,
Fierarul,
și chiar unii săteni, știau fragmente din ceva mult mai vechi decât el.
Sau poate doar simțeau.
Adrian întinse mâna.
Fierarul îi strânse palma puternic.
— Vin după ea peste câteva zile, spuse Adrian.
— Și adu și restul de carne dacă mai găsești așa ceva, râse fierarul.
Adrian zâmbi ușor și ieși din atelier.
Dar în timp ce se întorcea spre dubă, gândul îi reveni imediat.
Dacă arbaleta funcționa în portal…
atunci viața lui urma să se schimbe din nou.
În următoarele zile Adrian aproape că nu mai intră deloc prin portal.
Doar verifică:
capcanele apropiate,
aduce câteva lemne,
și se întoarce rapid înapoi.
Avea prea multă muncă în lumea reală.
Carnea trebuia:
afumată,
sărată,
și împărțită.
Blănurile trebuiau:
întinse,
curățate,
și verificate constant.
Iar în fiecare seară Adrian continua să mai adauge câte ceva pe foile cu regulile portalului.
Uneori doar câteva cuvinte.
Alteori pagini întregi.
Ajunsese să observe lucruri pe care înainte nici măcar nu le băga în seamă.
De exemplu:
nopțile din portal păreau mai reci decât cele normale,
animalele deveneau mai agresive după apus,
iar pădurea devenea aproape complet tăcută înainte să apară prădătorii mari.
Într-o dimineață ieși afară cu cafeaua fierbinte și se opri câteva secunde privind curtea.
Câinii dormeau aproape de magazie.
Masculul ridică imediat capul când îl văzu, dar femela abia deschise ochii.
Și atunci Adrian realiză ceva ciudat.
Și ei se schimbaseră.
Nu fizic.
Dar comportamentul lor era diferit.
Mai atenți.
Mai agresivi cu străinii.
Și de fiecare dată când Adrian activa portalul, amândoi deveneau neliniștiți.
De parcă simțeau lumea de dincolo.
Adrian își termină cafeaua și intră din nou în magazie.
Pe masa mare:
schițele arbaletei,
notițele,
și regulile portalului erau împrăștiate peste tot.
Începuse să trateze totul aproape științific.
Și exact asta îl speria puțin.
Pentru că încet-încet portalul nu mai devenea doar:
o aventură,
sau o sursă de bani.
Începea să îi controleze viața.
În acea după-amiază hotărî să intre din nou mai adânc în pădure.
Nu pentru vânătoare serioasă.
Doar pentru observație.
Își luă:
sabia,
două pumnale,
și câteva provizii mici.
Fără pistol.
Nu mai avea rost.
Portalul îl întâmpină cu același aer rece și greu.
Adrian rămase câteva secunde nemișcat după ce trecu prin el.
Asculta.
Mereu asculta acum.
Pădurea era diferită față de acum câteva săptămâni.
Mai puține sunete.
Mai puține animale mici.
Dar mult mai multe urme.
Urme de:
copite,
gheare,
și uneori urme atât de mari încât Adrian prefera să nu se gândească prea mult la ele.
După aproape o oră găsi una dintre capcanele lui.
Declanșată.
În interior însă nu era decât sânge și câteva smocuri de blană.
Adrian se încruntă imediat.
Ceva furase prada.
Și după urme…
nu fusese lup.
Urmele erau prea mari.
Mult prea mari.
Adrian simți imediat acel fior rece pe șira spinării.
Portalul evolua din nou.
Sau poate…
ceva mai mare începuse să se apropie de zona lui.
Îngenunche lângă capcană și atinse urmele adânci din noroi.
Apoi privirea îi căzu pe una dintre amprente.
Patru gheare mari.
Și ceva ce semăna aproape cu o urmă de labă…
dar mult prea mare pentru orice lup pe care îl văzuse până acum.
Adrian se ridică încet și scoase sabia fără să își dea seama.
Pădurea devenise complet tăcută.
Nici măcar vântul nu se mai auzea printre copaci.
Și pentru prima dată după mult timp…
Adrian avu senzația clară că ceva îl urmărea.