Capitolul 38
Dimineața următoare Adrian se trezi mult mai devreme decât de obicei.
Pentru câteva secunde rămase întins pe pat, ascultând liniștea casei.
Apoi își aminti imediat:
blănurile,
carnea,
și faptul că trebuia să meargă la Opincar.
Se ridică greu și ieși afară.
Aerul dimineții era rece, iar iarba încă umedă de rouă.
Câinii veniră imediat spre el.
Masculul mergea calm pe lângă Adrian, în timp ce femela îi dădea constant târcoale, așteptând mâncare.
— Știu… știu… imediat, murmură el obosit.
Le puse carne într-un lighean mare metalic și rămase câteva secunde privindu-i cum mănâncă.
În ultima vreme aproape că uitase cât de mult depindeau și ei de el.
După aceea intră din nou în magazie.
Mirosul puternic de:
piei proaspete,
fum,
și carne afumată era și mai intens dimineața.
Blănurile de:
căprioară,
mistreț,
și lup erau întinse peste tot.
Adrian începu să le adune atent.
Le împăturea cu grijă, separând:
pieile bune,
cele cu mici tăieturi,
și cele care mai aveau nevoie de curățare.
De data asta avea marfă serioasă.
Mai serioasă decât orice dusese până acum la Opincar.
Încărcă totul în dubița mică și porni spre sat.
Drumul îl făcu aproape mecanic.
Era obosit.
Mult mai obosit decât își dădea seama.
Ultimele zile îl consumaseră complet:
lupii,
mistreții,
portalul,
pistolul,
și toate regulile pe care încerca să le înțeleagă.
Când ajunse la atelier, Opincarul îl observă imediat.
— Arăți de parcă n-ai dormit de o săptămână, spuse bătrânul în timp ce îl privea atent.
Adrian zâmbi slab.
— Cam așa ceva.
Începură să descarce blănurile pe mesele mari din atelier.
Opincarul se opri imediat când văzu blănurile de căprioară.
Le atinse atent cu mâinile lui bătrâne.
— Frumoase… foarte frumoase…
Apoi privirea îi căzu pe blănurile de lup.
— Și astea iar… începi să mă sperii cu unde mergi la vânătoare.
Adrian evită imediat privirea bătrânului.
— Am noroc, atât.
Opincarul pufni scurt.
— Noroc… sigur.
Mai studia câteva secunde pieile, apoi spuse:
— Tot nu înțeleg de ce vă încăpățânați tu și „prietenul” tău să vânați fără arme adevărate.
Adrian aproape că râse în sinea lui.
Dacă ai ști…
Își aminti instant:
pistolul blocat,
mistrețul care aproape îl omorâse,
și noaptea petrecută în peșteră.
Dar la exterior rămase calm.
— Așa are sens pentru noi, spuse Adrian. Altfel… e prea ușor. Parcă nu mai e vânătoare.
Opincarul clătină din cap și începu să împăturească una dintre blănuri.
— Fiecare cu nebunia lui, băiete.
După aproape o oră terminară totul.
Opincarul se șterse pe mâini și scoase telefonul vechi din buzunar.
— Ți-am făcut transferul aseară pentru celelalte. Și astea o să le dau mai departe cât de repede pot. Căprioarele astea o să valoreze bine.
Adrian își scoase telefonul și verifică aplicația bancară.
Când văzu suma, ridică ușor sprâncenele.
Era mai mult decât se așteptase.
Mult mai mult.
— Cred că e bine, spuse el calm.
Dar în interior simți ceva ciudat.
Pentru prima dată începea să realizeze că portalul nu îi oferea doar:
experiență,
niveluri,
sau supraviețuire.
Îi oferea:
bani,
stabilitate,
și un viitor.
Iar gândul acela devenea din ce în ce mai periculos.
În seara aceea Adrian rămase mult timp afară, pe banca veche de lângă casă.
Aerul devenise rece, iar satul era aproape complet liniștit.
Doar câinii se mai mișcau prin curte din când în când.
Masculul patrula calm aproape de gard, iar femela stătea întinsă lângă treptele casei, cu capul sprijinit pe labele din față.
Adrian își ținea cana de cafea între palme și privea în gol.
Pentru prima dată după multe săptămâni simțea că lucrurile încep să se stabilizeze.
Avea:
bani,
carne,
blănuri,
experiență,
și reguli.
Reguli pe care începea să le înțeleagă.
Portalul încă era periculos.
Poate chiar mai periculos decât înainte.
Dar acum nu mai intra acolo orbit de panică sau disperare.
Începea să gândească strategic.
Și exact asta îl făcea mai periculos decât înainte.
După câteva minute se ridică și intră în casă.
Dormea mai bine în ultima vreme.
Mai profund.
Probabil și din cauza oboselii constante.
Când se trezi a doua zi dimineață, primul lucru pe care îl făcu fu să intre în magazie.
Mirosul greu de:
fum,
piei,
și carne afumată devenise deja ceva normal pentru el.
Verifică:
blănurile întinse,
carnea pusă la uscat,
și capcanele pregătite pentru următoarea intrare.
Apoi privirea îi căzu pe pistolul așezat pe masă.
Rămase câteva secunde nemișcat.
Încă îl frustra.
Dar în același timp începuse să accepte adevărul.
Portalul nu avea să îi permită niciodată să vâneze ușor.
Acolo:
reflexele,
instinctul,
și apropierea directă de pradă păreau să conteze mai mult decât orice armă modernă.
Și exact atunci îi veni un alt gând.
Arbaleta.
Adrian ridică încet privirea.
Da…
Asta ar putea funcționa.
Nu era armă de foc.
Nu avea mecanism modern complicat.
Era:
simplă,
mecanică,
și suficient de puternică pentru:
căprioare,
lupi,
sau chiar mistreți dacă lovea bine.
În plus…
i-ar permite să vâneze de la distanță.
Ceea ce însemna: mai puține riscuri.
Mult mai puține.
Adrian începu să se plimbe încet prin magazie, gândindu-se.
Știa exact cine l-ar putea ajuta.
Fierarul.
Bătrânul lucra încă:
unelte,
topoare,
și uneori arcuri simple pentru câțiva vânători din zonă.
Nu era sigur dacă mai făcuse vreodată o arbaletă adevărată.
Dar merita încercat.
Adrian se uită spre unul dintre picioarele de căprioară atârnate la afumat și zâmbi ușor.
Nu voia să meargă cu mâna goală.
Mai ales că ce urma să îi ceară nu era ceva simplu.
Tocmai atunci femela intră în magazie și se apropie de el.
Adrian îi mângâie absent capul.
— O arbaletă ar schimba multe… murmură încet.
Își imagină instant:
cum ar putea lovi o căprioară fără să se apropie prea mult,
cum ar putea răni un lup înainte de luptă,
sau chiar opri un mistreț înainte să ajungă peste el.
Pentru prima dată după povestea cu pistolul simțea că găsise o direcție bună.
O soluție care poate respecta regulile portalului.
Și dacă avea dreptate…
totul devenea mult mai interesant.
Adrian privi din nou spre portalul întunecat din fundul magaziei.
Apoi spre masa unde își scrisese regulile.
Încet…
începea să înțeleagă că supraviețuirea acolo nu însemna doar putere.
Însemna adaptare.
Iar cei care nu se adaptau…
mureau.