Capitolul 37

Dimineața începu lent pentru Adrian.

Pentru prima dată după multe zile nu simțea nevoia să intre imediat prin portal.

Nici măcar nu se ridică direct din pat când se trezi.

Rămase câteva minute privind tavanul vechi al casei, ascultând:

vântul de afară,

câinii care se mișcau prin curte,

și trosnetele ușoare ale lemnului încălzit de sobă.

Tot corpul îl durea.

Brațele.

Spatele.

Picioarele.

În ultimele săptămâni aproape că uitase cum era să stea liniștit.

Se ridică într-un final și își făcu cafeaua.

Cafeaua tare, amară, în cana aceea metalică pe care începuse să o folosească aproape zilnic.

Ieși pentru câteva minute afară și le dădu mâncare câinilor.

Masculul veni imediat lângă el, iar femela îl urmărea atentă din apropierea magaziei.

De fiecare dată când se apropia de portal, câinii reacționau diferit.

Mai atenți.

Mai tensionați.

De parcă și ei simțeau că ceva nu era normal acolo.

— Astăzi nu intrăm imediat… murmură Adrian.

După ce termină cafeaua, intră în magazie.

Mirosul de:

piei,

lemn umed,

fum,

și carne afumată umplea încăperea.

Într-un colț se aflau:

cele două căprioare,

și mistrețul de cu o zi înainte.

Știa că trebuia să înceapă procesarea lor cât mai repede.

Dar înainte de toate voia să își pună ordine în gânduri.

Își trase scaunul vechi lângă masa mare de lucru și luă o foaie groasă de hârtie.

Lângă ea puse:

un pix,

cana de cafea,

și pistolul.

Rămase câteva secunde privind arma.

Apoi începu să scrie.

REGULILE PORTALULUI

Adrian expiră încet și continuă.

Portalul evoluează odată cu mine.

Se opri câteva secunde după ce scrise propoziția.

Da.

Asta era clar acum.

La început:

slime-uri,

iepuri,

creaturi slabe.

Apoi:

mistreți,

lupi,

haite,

animale mai rapide,

mai mari,

mai inteligente.

Totul devenise mai periculos după ce crescuse în nivel.

Mai ales după Level 5.

După Burebista.

Adrian scrise din nou.

După întâlnirea cu Burebista, portalul s-a schimbat.

Își aminti imediat:

dispariția aproape completă a slime-urilor,

iepurii tot mai rari,

și faptul că lupii deveniseră aproape dominanți în pădure.

Parcă portalul îl împingea tot mai sus.

Îl obliga să evolueze.

Să lupte.

Să devină mai puternic.

Mai rece.

Adrian mai luă o gură de cafea și privi din nou pistolul.

Armele moderne NU funcționează în portal.

Scrise apăsat cuvântul „NU”.

Încă îl enerva.

Pistolul funcționa perfect aici.

Dar dincolo devenea complet inutil.

Își aminti instant:

căprioarele fugind,

culisa blocată,

și mistrețul care aproape îl omorâse.

Dar apoi veni partea ciudată.

Praful de pușcă funcționează.

Adrian bătu ușor pixul de masă, gânditor.

Asta era partea care nu avea logică.

Dacă portalul respingea tehnologia modernă…

de ce praful de pușcă funcționa?

Își scrise singur explicația posibilă dedesubt.

„Poate portalul acceptă doar lucruri care pot exista natural sau tehnologic într-o anumită perioadă istorică.”

Rămase câteva secunde privind propoziția.

Cu cât se gândea mai mult…

cu atât începea să creadă că avea dreptate.

Sabia funcționa.

Cuțitele funcționau.

Capcanele funcționau.

Focul funcționa.

Dar armele moderne nu.

Adrian se lăsă încet pe spate în scaun și privi spre portalul verde care pulsa slab în fundul magaziei.

Pentru prima dată nu îl mai vedea doar ca pe:

o ușă,

sau o pădure.

Ci ca pe ceva mult mai mare.

Un sistem.

Un loc care:

avea reguli,

testa oamenii,

și îi schimba încet.

Iar cel mai periculos lucru era că Adrian începea să se obișnuiască cu toate acestea.

Adrian rămase mult timp la masa din magazie după ce termină de scris regulile.

Lampa cu gaz arunca umbre lungi peste:

- pistol,

- foile împrăștiate,

- și blănurile întinse în colțurile încăperii.

Din când în când își ridica privirea spre ușa întunecată a magaziei.

Portalul nu era activ acum.

Dar chiar și așa, avea impresia că îl simte.

Ca o prezență.

Ca și cum pădurea aceea exista constant undeva dincolo de pereți.

Într-un final se ridică încet de pe scaun.

Avea prea multă muncă de făcut ca să stea doar să gândească.

Cele:

- două căprioare,

- și mistrețul

trebuiau procesate cât mai repede.

Dacă întârzia prea mult, risca să piardă:

- carne,

- grăsime,

- și chiar blănurile.

Adrian își suflecă mânecile și începu.

Ore întregi magazia fu plină de:

- zgomotul cuțitului,

- trosnetul lemnului,

- și mirosul greu de sânge proaspăt.

Mai întâi separă carnea bună.

Apoi:

- grăsimea,

- tendoanele,

- și oasele mai mari.

O parte din carne o puse imediat la afumat.

Alta o sără pentru păstrare.

Restul urma:

- să o mănânce,

- să o schimbe cu sătenii,

- sau să o dea câinilor.

Din când în când se oprea doar câteva secunde să își întindă spatele.

Oboseala încă îl apăsa greu.

Mai ales după ultimele zile.

Dar ceva era diferit acum.

Înainte lucra din disperare.

Din nevoie.

Acum însă începea să simtă că își construiește ceva.

O rutină.

O viață.

Câinii intrau și ieșeau constant din magazie.

Masculul se așeza aproape de ușă, atent la orice sunet de afară, în timp ce femela îl urmărea pe Adrian printre mesele de lucru, așteptând resturi de carne.

— Voi o duceți mai bine decât mulți oameni… murmură el zâmbind obosit.

Spre seară termină și blănurile.

Le întinse atent:

- pe rame,

- pe funii,

- și pe mesele laterale.

Blănurile de căprioară arătau bine.

Mult mai bine decât se așteptase.

Fine.

Dense.

Curate.

Opincarul avea dreptate.

Așa ceva valora bani serioși.

Adrian privi lung tot ce reușise să adune în ultimele săptămâni.

În urmă cu puțin timp:

- abia supraviețuia,

- se temea de fiecare intrare,

- și aproape murise de mai multe ori.

Acum avea:

- carne,

- blănuri,

- bani,

- experiență,

- și niveluri.

Dar în același timp știa că prețul era mare.

Portalul îl schimba.

Zi după zi.

Îl făcea:

- mai atent,

- mai rece,

- și mai obișnuit cu moartea.

Iar gândul acela începea să îl sperie puțin.

După ce termină toată munca, Adrian ieși afară cu o cană de cafea fierbinte.

Noaptea coborâse deja peste sat.

Câinii se așezară imediat lângă el.

Pentru câteva minute totul părea liniștit.

Normal.

Aproape că părea o viață obișnuită.

Dar Adrian știa adevărul.

La doar câțiva metri de el, în magazia veche, exista o poartă către o lume care:

- devenea tot mai periculoasă,

- tot mai violentă,

- și care îl împingea constant să evolueze.

Privi spre întunericul curții și își aminti din nou de mesajul primit după ultimul nivel.

LEVEL 9.

Nu era departe de Level 10 acum.

Și instinctul îi spunea că atunci când avea să ajungă acolo…

ceva important urma să se schimbe din nou.