Capitolul 35

Focul trosnea încet în interiorul peșterii, iar lumina portocalie dansa pe pereții umezi de piatră.

Adrian stătea rezemat de stâncă, cu genunchii ridicați și pistolul așezat lângă el.

Îl privea constant.

De parcă încerca să înțeleagă ce era greșit cu el.

Sau poate…

ce era greșit cu locul acesta.

Din când în când lua arma în mână și încerca din nou mecanismul.

Culisă.

Trăgaci.

Siguranță.

Totul părea normal.

Și totuși pistolul refuza să funcționeze.

— Nu are sens… murmură încet.

Flăcările trosniră mai puternic.

Adrian mai aruncă două crengi pe foc și privi spre intrarea peșterii.

Afară era complet întuneric acum.

Din când în când se auzeau:

foșnete,

trosnete de crengi,

și urlete îndepărtate.

Lupi.

Probabil mai multe haite.

Adrian simți instinctiv cum îl trece un fior rece pe spate.

Pentru prima dată realiza cât de vulnerabil era fără pistol.

Aproape că începuse să depindă mental de el după doar o zi.

Și tocmai asta îl enerva.

Își frecă obosit fața cu palmele.

Apoi privirea îi căzu din nou pe foc.

Pe flăcările aprinse cu praf de pușcă.

Atunci gândul reveni imediat.

Praful funcționase.

Perfect.

Doar mecanismul pistolului nu mergea.

Adrian începu să analizeze totul în minte.

Sabia funcționa.

Cuțitele funcționau.

Capcanele funcționau.

Focul funcționa.

Praful de pușcă lua foc.

Dar pistolul…

nu.

Portalul bloca ceva.

Dar ce?

Rămase mult timp pe gânduri în timp ce focul arunca umbre mișcătoare prin peșteră.

Oboseala începea să îl lovească tot mai tare.

Nu dormise bine de câteva zile.

Iar toată tensiunea:

fuga de mistreț,

pistolul blocat,

și faptul că rămăsese peste noapte în pădure, începuseră să îi apese greu pe minte.

Într-un final se întinse lângă foc, ținând sabia aproape de el.

Nu dormi profund.

Doar ațipi în reprize scurte.

De fiecare dată când auzea vreun sunet tresărea imediat și punea mâna pe armă.

Când se trezi definitiv, lumina dimineții începea deja să intre slab în peșteră.

Focul aproape se stinsese.

Adrian se ridică încet și ieși afară.

Aerul dimineții era rece și umed.

Pădurea părea liniștită din nou.

Dar el știa deja că liniștea aceea putea să dispară în orice moment.

Își puse ghiozdanul în spate și începu să se întoarcă spre portal.

De data asta mergea mult mai atent decât cu o zi înainte.

Nu voia încă o întâlnire cu mistrețul.

După aproape o oră de mers observă ceva printre copaci.

O urmă.

Apoi încă una.

Copite.

Adrian îngheță instant.

Coborî încet spre zona respectivă și atunci văzu groapa.

Una dintre capcanele lui.

Țepii din fundul gropii erau plini de sânge.

Iar acolo jos se afla o căprioară mare.

Moartă.

Probabil murise în timpul nopții.

Adrian simți imediat cum îi revine adrenalina.

Coborî atent mai aproape de marginea gropii.

Și exact atunci auzi un foșnet brusc din spatele capcanei.

Ridică instant capul.

Un pui de căprioară ieși speriat dintre tufișuri.

Era mai mic.

Probabil venise după mamă.

Animalul îl observă imediat și încercă să fugă.

Adrian reacționă instinctiv.

Scoase unul dintre pumnale și îl aruncă.

Lama lovi animalul în partea din spate.

Puiul scoase un sunet scurt și se prăbuși, dar începu imediat să se târască disperat printre frunze.

Adrian sări instant spre el.

Scoase sabia scurtă.

Și după câteva secunde scurte și haotice…

totul deveni liniște.

Respira greu acum.

Privi:

puiul,

căprioara din groapă,

și sângele întins pe frunze.

Nu simțea bucurie.

Doar oboseală.

Și senzația ciudată că pădurea îl obliga încet să devină tot mai rece.

Adrian rămase câteva secunde nemișcat lângă capcana plină de sânge.

Aerul rece al dimineții îi intra greu în piept după alergătura și lupta scurtă cu puiul de căprioară.

În jurul lui pădurea era din nou liniștită.

Prea liniștită.

Privi întâi spre puiul căzut printre frunze.

Apoi spre mama prinsă în groapă.

Pentru câteva clipe nu făcu nimic.

Doar respira greu și încerca să își calmeze pulsul.

Puiul fusese rapid.

Mult mai rapid decât se așteptase.

Dacă rata aruncarea…

probabil dispărea imediat printre copaci.

Adrian se apropie încet și scoase pumnalul din corpul animalului.

Șterse lama pe iarba udă și îl băgă înapoi la curea.

După aceea coborî atent lângă groapă și privi din nou căprioara cea mare.

Țepii îi străpunseseră abdomenul și pieptul.

Probabil murise încă din timpul nopții.

Adrian expiră lung.

— Măcar n-ai suferit prea mult… murmură încet.

Își puse ghiozdanul jos și începu să lege picioarele animalelor cu funia pe care o adusese.

Munca era grea.

Mult mai grea decât părea.

Mai ales după noaptea aproape nedormită din peșteră.

După câteva minute bune reuși într-un final să scoată puiul afară dintre tufișuri și îl trase lângă marginea capcanei.

Problema era căprioara mare.

Adrian încercă de mai multe ori să o tragă afară singur, dar corpul greu și sângele făceau totul aproape imposibil.

Într-un final coborî chiar în groapă.

Își înfipse bocancii între țepi și începu să împingă animalul din spate, folosindu-se de funie și de marginea gropii.

De două ori aproape că alunecă direct peste țepii pătați de sânge.

Înjură printre dinți și continuă.

După încă aproape douăzeci de minute de chin reuși într-un final să tragă căprioara afară.

Căzu obosit în genunchi lângă ea și rămase câteva secunde cu capul plecat.

Tot corpul îl durea.

Picioarele îi tremurau.

Dar când ridică privirea spre cele două animale întinse pe frunze…

zâmbi.

Două căprioare.

În ciuda:

pistolului blocat,

mistrețului,

și nopții petrecute în pădure, tot reușise să plece cu pradă.

Adrian își puse din nou ghiozdanul în spate și începu să tragă animalele spre portal.

Înainta greu.

Foarte greu.

Din când în când era obligat să se oprească:

să respire,

să își odihnească brațele,

și să asculte pădurea.

Nu voia să mai fie surprins încă o dată.

Mai ales acum.

După aproape două ore de mers ajunse într-un final în apropierea portalului.

Când văzu lumina verde pulsând slab în interiorul magaziei abandonate, simți aproape instant cum tensiunea începe să dispară din corp.

Trase animalele prin portal unul câte unul și căzu obosit direct pe podeaua magaziei.

Câinii începură imediat să latre și să se apropie agitați de mirosul de sânge.

Adrian ridică doar o mână spre ei.

— Stați… imediat…

Respira greu.

Abia acum realiza cât de aproape fusese să rămână blocat definitiv acolo.

După câteva minute se ridică încet și lăsă căprioarele într-un colț al magaziei.

Apoi privirea îi căzu din nou pe pistol.

Îl scoase imediat din ghiozdan.

Furia îi reveni instant.

Trase de culisă.

Încă o dată.

Și încă o dată.

De data asta mecanismul se mișcă perfect.

Adrian îngheță.

Mai încercă o dată.

Pistolul funcționa.

Perfect.

Rămase câteva secunde nemișcat privind arma în mână.

— Nu… nu se poate…

Își aminti instant toate încercările disperate din pădure.

Și atunci simți din nou acel fior rece pe șira spinării.

Nu pistolul era problema.

Ci portalul.

Sau lumea de dincolo de el.