Capitolul 34

Adrian rămase câteva minute nemișcat în mijlocul pădurii, cu pistolul încă în mână.

Respira greu.

Furia îi pulsa în tâmple.

Nu înțelegea.

Totul fusese verificat:

încărcătorul,

siguranța,

mecanismul,

exact cum îi explicase Ilie.

Și totuși arma refuza să tragă.

Mai încercă o dată.

Trase violent de culisă.

Ridică pistolul.

Apăsă trăgaciul.

Nimic.

Doar tăcere.

Adrian înjură printre dinți și băgă arma înapoi în ghiozdan mai brutal decât intenționase.

Căprioarele dispăruseră deja complet.

Pădurea revenise la liniștea aceea apăsătoare pe care începea să o urască.

Pentru câteva secunde se gândi să se întoarcă direct spre portal.

Dar orgoliul și nervii nu îl lăsară.

Nu venise până acolo doar ca să plece fără nimic.

— Poate fac eu ceva greșit… murmură încet.

Continuă să înainteze printre copaci.

Din când în când mai scotea pistolul și îl verifica obsesiv.

Încerca să își amintească fiecare gest făcut de Ilie:

poziția degetului,

verificarea glonțului,

cum încărcase arma,

cum ținuse culisa.

Totul părea corect.

Și tocmai asta îl enerva cel mai tare.

Mai bine de încă o oră merse prin pădure.

Între timp își dădu seama că intrase mult mai adânc decât de obicei.

Copacii deveniseră enormi.

Trunchiurile lor erau atât de groase încât uneori doi oameni nu le-ar fi putut cuprinde.

Lumina pătrundea greu până la sol.

Iar liniștea…

era greșită.

Prea liniștită.

Adrian încetini instinctiv pasul.

Apoi auzi sunetul.

Un foșnet greu.

Undeva în stânga lui.

Se opri imediat și scoase pistolul.

Ținti spre întunericul dintre copaci.

Nimic.

Foșnetul se auzi din nou.

Mai aproape.

Adrian simți cum începe să-i crească pulsul.

— Hai… funcționează… șopti printre dinți.

Apăsă trăgaciul.

Nimic.

În clipa următoare dintre copaci se auzi un grohăit adânc.

Mistreț.

Dar nu unul mic.

Adrian făcu instinctiv un pas înapoi.

Crengile începeau deja să se miște.

Ceva mare se apropia prin pădure.

Adrian trase din nou de culisă și încercă încă o dată.

Tot nimic.

Atunci înțelese.

Pistolul chiar nu funcționa.

Iar senzația aceea îl lovi direct în stomac.

Pentru câteva secunde panica îi paraliză mintea.

Mistrețul ieși brusc dintre copaci.

Era uriaș.

Mult mai mare decât cele pe care le văzuse până acum.

Noroiul îi acoperea blana neagră, iar colții groși ieșeau amenințător din bot.

Animalul se opri câteva clipe și îl fixă direct.

Adrian scoase imediat sabia scurtă cu mâna stângă.

Dar chiar și el înțelese instant adevărul.

Nu voia să lupte cu așa ceva.

Nu singur.

Nu acolo.

Mistrețul fornăi violent și lovi pământul cu copita.

Adrian începu încet să se retragă.

Pas cu pas.

Fără să-și ia ochii de la animal.

Apoi mistrețul porni brusc spre el.

Adrian se întoarse instant și începu să fugă printre copaci.

Crengile îi loveau fața și hainele în timp ce alerga.

În spatele lui auzea:

grohăitul,

pământul rupt,

și copacii mici trosnind.

Inima îi bătea nebunește.

Nu mai conta pistolul.

Nu mai conta nimic.

Trebuia doar să scape.

După aproape un minut de fugă disperată observă un copac uriaș cu ramuri joase.

Se aruncă direct spre el.

Apucă scoarța cu ambele mâini și începu să urce cât putea de repede.

În clipa următoare mistrețul lovi violent trunchiul exact sub el.

Copacul se zgudui puternic.

Adrian aproape că alunecă.

Mai urcă încă doi metri și se lipi de trunchi, respirând haotic.

Jos, mistrețul continua să se învârtă furios în jurul copacului.

Iar atunci Adrian realiză ceva și mai rău.

Lumina începea deja să dispară dintre copaci.

Și era mult prea departe de portal ca să mai poată ieși înainte de noapte.

Adrian rămase lipit de trunchiul copacului, respirând greu.

Jos, mistrețul continua să se învârtă în cercuri largi printre rădăcini și tufișuri.

Din când în când lovea violent trunchiul cu colții sau fornăia adânc, ridicând bucăți de pământ și frunze ude.

Pentru prima dată după mult timp Adrian simțea o frică reală.

Nu frica aceea rapidă din timpul unei lupte.

Ci una lentă.

Apăsătoare.

Pistolul îi stătea inutil în ghiozdan.

Sabia era prea scurtă pentru bestia de dedesubt.

Iar dacă ar fi căzut…

știa foarte bine că n-ar fi avut nicio șansă.

Minutele treceau greu.

Lumina continua să scadă printre copacii uriași, iar pădurea devenea tot mai întunecată.

Mistrețul însă nu pleca.

De câteva ori Adrian încercă să se miște mai sus printre ramuri, dar animalul îl auzea imediat și revenea nervos sub copac.

— Pleacă odată… șopti printre dinți.

Dar bestia continua să patruleze zona.

Adrian începu încet să amortescă.

Picioarele îi tremurau de oboseală, iar mâinile îl dureau de la cât stătuse încordat pe scoarța copacului.

După aproape două ore, mistrețul începu într-un final să se îndepărteze.

La început lent.

Apoi tot mai mult.

Până când grohăiturile se pierdură printre copaci.

Adrian mai așteptă mult timp înainte să coboare.

Nu voia să riște.

Când se lăsă în sfârșit pe pământ, genunchii aproape că îi cedaseră.

Își întinse ușor spatele și privi în jur.

Pădurea devenise aproape neagră.

Atunci realiză adevărul.

Nu mai avea cum să ajungă la portal înainte de noapte.

Și nici nu voia să alerge prin întunericul acela.

Mai ales după ce văzuse cât de mari deveniseră animalele din zonă.

Adrian își puse ghiozdanul mai bine în spate și începu să caute un loc unde să se adăpostească.

Mergea atent:

ascultând fiecare sunet,

oprindu-se constant,

și ținând mâna pe sabia scurtă.

După aproape douăzeci de minute găsi o deschidere între stânci.

O peșteră mică.

Nu foarte adâncă.

Dar suficient cât să îl ascundă.

Adrian intră încet și verifică atent interiorul.

Doar pietre.

Pământ uscat.

Și câteva oase vechi într-un colț.

Probabil vreun adăpost vechi de animal.

Dar acum era suficient de bun.

Se așeză greu lângă peretele rece al peșterii și expiră lung.

Abia atunci începu să simtă cât de obosit era.

Scoase proviziile:

apă,

puțină carne uscată,

și pâinea.

Mâncă încet, în liniște.

Apoi frigul începu să se simtă tot mai tare.

Adrian privi spre intrarea peșterii.

Avea nevoie de foc.

Problema era că nu adusese nimic potrivit:

nici brichetă,

nici cremene,

nici lemne pregătite.

Rămase câteva minute pe gânduri.

Apoi privirea îi căzu pe ghiozdan.

Pe cartușe.

Își aminti instant ceva.

Praful de pușcă.

Scoase unul dintre cartușe și începu atent să îl desfacă folosind pumnalul.

Mirosul specific de pulbere îi umplu imediat mâinile.

Adrian adună:

frunze uscate,

bucăți mici de scoarță,

și câteva crengi subțiri.

Puse praful de pușcă peste ele.

După aceea scoase cuțitul și lovi lama de o piatră.

Prima scânteie nu făcu nimic.

A doua la fel.

Dar la a treia…

praful izbucni instant într-o flacără scurtă și violentă.

Adrian tresări instinctiv.

Iar câteva secunde mai târziu focul începu să prindă încet în crengile uscate.

Lumina portocalie umplu peștera.

Adrian rămase nemișcat privind focul.

Și atunci realiză ceva ciudat.

Pistolul nu funcționa în portal.

Dar praful de pușcă da.

Flăcările dansau încet în fața lui în timp ce gândul acela începea să îi rămână fixat în minte.

Portalul nu bloca tot.

Doar anumite lucruri.