A doua zi dimineață Adrian plecă devreme.

Cerul era încă gri, iar șoseaua aproape goală când dubița lui ieși din sat și se îndreptă spre vechea rezervație de vânătoare despre care vorbise Ilie.

Pe drum simțea un amestec ciudat de emoții:

curiozitate,

tensiune,

și o senzație apăsătoare că ceea ce urma să facă putea să îi schimbe complet viața.

Nu doar portalul.

Ci totul.

Rezervația era abandonată de ani buni.

Mai existau doar:

un foișor de lemn aproape prăbușit,

câteva garduri ruginite,

și un drum forestier care intra adânc printre copaci.

Ilie era deja acolo când Adrian ajunse.

Stătea rezemat de o mașină veche de teren și fuma liniștit.

Când îl văzu pe Adrian apropiindu-se, aruncă țigara și privi instinctiv în jur.

— Ai venit singur? întrebă imediat.

— Da.

Ilie dădu încet din cap.

Nu părea relaxat deloc.

Din contră.

Avea expresia unui om care știa foarte bine că ceea ce urma să facă era ilegal.

Adrian deschise partea din spate a dubiței și scoase un picior mare de căprioară învelit într-o pătură groasă.

În momentul în care Ilie văzu carnea, ridică imediat sprâncenele.

— Fir-ar să fie… chiar ai făcut rost de căprioară.

Adrian zâmbi ușor.

— Ți-am zis.

Ilie luă bucata de carne și o verifică atent.

— E proaspătă… foarte proaspătă.

Apoi îl privi din nou pe Adrian.

— Tu chiar vorbeai serios.

— Da.

Ilie rămase câteva secunde pe gânduri.

După aceea deschise încet portbagajul mașinii lui și scoase o geantă lungă, veche, din material verde închis.

O puse pe capota mașinii și o deschise încet.

Înăuntru se afla un pistol.

Vechi.

Uzurat.

Metalul era zgâriat în mai multe locuri, iar mânerul părea schimbat de multe ori de-a lungul anilor.

Dar chiar și așa…

arma părea grea și serioasă.

Adrian o privi fără să spună nimic.

Ilie o ridică și îi întinse-o.

— N-am mai folosit-o de ani de zile, spuse el. Dar încă își face treaba.

Adrian luă pistolul.

Metalul rece îi făcu instant pielea să se încordeze.

Era prima dată când ținea o armă adevărată în mână.

Și simțea imediat diferența dintre:

un cuțit,

o sabie,

și un pistol.

Asta putea omorî de la distanță.

Fără luptă.

Fără să riște să fie sfâșiat.

Ilie scoase apoi câteva cartușe și le puse pe capotă.

— Îți arăt repede cum funcționează.

Următoarele minute i le explică simplu:

cum îl încarcă,

cum verifică siguranța,

cum țintește,

și cum să țină mâinile din cauza reculului.

După aceea îi făcu semn spre un copac uscat aflat mai departe.

— Încearcă.

Adrian încărcă pistolul cu grijă.

Respirația îi deveni instinctiv mai lentă.

Ridică arma.

Ținti.

Și apăsă pe trăgaci.

Împușcătura răsună violent prin pădure.

Adrian simți reculul urcându-i prin brațe.

Păsările se ridicară imediat dintre copaci.

Pentru câteva secunde rămase nemișcat.

Apoi începu să zâmbească.

Ilie râse scurt.

— Da… prima dată e mereu altfel.

După aceea expresia i se schimbă imediat.

— Ascultă-mă bine, Adrian.

Vocea lui devenise serioasă.

— Seria e ștearsă. Deci dacă te oprește cineva cu ea, eu nu exist în povestea asta. Ai înțeles?

Adrian dădu încet din cap.

— Și să ai grijă unde o folosești. Nu trage aproape de sate. Nu te afișa cu ea. Și dacă ai nevoie de muniție…

Se opri câteva secunde și privi în jur înainte să continue.

— Mă suni. Dar nu discutăm la telefon.

Adrian băgă pistolul în geantă și o închise atent.

În timp ce se întorcea spre dubiță simțea deja ceva diferit.

Portalul urma să se schimbe.

Vânătoarea urma să se schimbe.

Iar de acum înainte…

și el devenea mult mai periculos.

Dimineața era rece și liniștită când Adrian ieși din casă cu pistolul ascuns în ghiozdan.

Pentru prima dată după foarte mult timp simțea o nerăbdare aproape copilărească.

Astăzi urma să vâneze altfel.

Nu cu:

sabia,

pumnalele,

sau capcanele.

Ci cu o armă adevărată.

De data asta însă se pregătise mai bine decât de obicei.

După ultimele experiențe din portal își dăduse seama că putea rămâne ore întregi prin pădure fără să găsească nimic și nu voia să fie nevoit să se întoarcă prea repede.

Intră din nou în casă și începu să pregătească rapid câteva provizii:

o sticlă mare cu apă,

câteva bucăți de carne uscată,

pâine,

și puțină slănină rămasă de la mistreț.

Le împachetă atent și le puse în ghiozdan lângă:

cartușe,

funie,

și cele două pumnale.

Sabia scurtă o prinse la curea.

Câinii îl urmăreau atenți prin curte în timp ce pregătea totul.

Masculul veni imediat lângă el și îl împinse ușor cu botul, iar femela rămase câțiva metri mai în spate, atentă la magazia unde se afla portalul.

— Da, da… mă întorc repede, murmură Adrian.

Le lăsă mâncarea și intră în magazie.

Portalul pulsa încet în verdele lui întunecat, luminând slab pereții încăperii.

Adrian își puse ghiozdanul mai bine pe umăr și pentru câteva secunde atinse instinctiv mânerul pistolului prin material.

Încă nu îi venea să creadă că avea unul.

Păși prin portal.

Aerul rece și umed al pădurii îl lovi imediat.

Pentru o clipă rămase nemișcat și ascultă.

Liniște.

Doar vântul printre copaci.

Adrian începu să înainteze atent printre traseele pe care deja le cunoștea. În ultimele săptămâni învățase aproape instinctiv:

unde treceau lupii,

unde apăreau mistreții,

și unde se vedeau uneori căprioarele.

Astăzi însă totul părea diferit.

Avea pistolul.

Și doar simplul fapt că îl purta îi schimba complet starea.

Nu mai simțea aceeași frică atunci când intra mai adânc printre copaci.

Nu mai analiza fiecare umbră cu aceeași panică.

Din contră.

Avea impresia că în sfârșit putea controla situația.

Mai bine de o oră merse prin pădure fără să găsească nimic.

Urme vechi de lup.

Noroi răscolit.

Câteva oase rămase dintr-o pradă mai veche.

Dar niciun animal.

Adrian continua să înainteze tot mai adânc.

La un moment dat pădurea începu să se schimbe ușor.

Copacii deveniseră mai înalți.

Lumina pătrundea mai greu printre ramuri.

Iar liniștea devenise apăsătoare.

Dar Adrian aproape că nici nu mai băga în seamă asta.

Mintea lui era fixată doar pe un singur lucru: să testeze pistolul.

Și atunci le văzu.

Două căprioare ieșiră încet dintre copaci într-o poiană îngustă.

Una era mai mare.

Cealaltă părea mai tânără.

Adrian simți instant cum începe să-i bată inima mai tare.

Se ascunse imediat după un trunchi gros și scoase pistolul.

Metalul rece îi tremura ușor în mâini.

Respirația i se încetini instinctiv.

Își aminti exact ce îi spusese Ilie:

siguranța,

poziția,

trăgaciul.

Ridică încet arma.

Ținti spre căprioara mai mare.

Și apăsă.

Nimic.

Adrian clipi surprins.

Mai încercă o dată.

Tot nimic.

Coborî imediat pistolul și îl verifică rapid.

Încărcătorul era pus corect.

Siguranța părea scoasă.

Exact cum îi arătase Ilie.

— Hai… murmură printre dinți.

Ridică din nou arma.

Ținti.

Apăsă trăgaciul.

Nimic.

Una dintre căprioare ridică imediat capul.

Adrian începu să simtă cum îl cuprinde nervozitatea.

Trase rapid de mecanismul pistolului și încercă din nou.

Tot nimic.

— Nu se poate…

Căprioarele deveniseră deja agitate.

Se mișcau neliniștite prin poiană, pregătite să fugă.

Adrian încercă din nou.

Și din nou.

Nicio împușcătură.

Niciun sunet.

Doar tăcere.

În clipa următoare căprioara cea mare îl observă direct printre copaci.

Și instant ambele animale fugiră.

Adrian rămase nemișcat câteva secunde cu pistolul ridicat.

Apoi înjură violent și lovi nervos cu palma în copacul de lângă el.

— Serios?!

Respira greu acum.

Nu înțelegea ce făcea greșit.

Repetase exact pașii lui Ilie.

Exact.

Și totuși arma refuza să tragă.

Pentru prima dată începu să simtă că ceva era profund greșit.

Iar în jurul lui pădurea devenise mult mai întunecată decât își amintea.