Opincarul rămase câteva clipe tăcut, studiind atent una dintre blănurile de lup întinse pe masa mare din atelier.

Își trecu palma încet peste blana groasă și deasă, apoi ridică pielea puțin în lumină.

— Sunt anormal de mari… spuse într-un final.

Adrian nu răspunse imediat.

Bătrânul luă apoi o altă blană și o compară din priviri cu prima.

— Și groase. Foarte groase. N-am mai văzut așa ceva de mulți ani.

În atelier se lăsă pentru câteva secunde liniștea.

Adrian evită instinctiv privirea opincarului.

— Unde le-ai găsit? întrebă bătrânul calm.

Adrian ezită o clipă.

— Nu știu exact zona… mă duc cu un prieten la vânătoare. El știe locurile mai bune.

Opincarul ridică ușor sprâncenele, dar nu insistă imediat.

În schimb luă una dintre blănurile de căprioară și începu să o studieze atent.

— Astea sunt foarte bune pentru haine fine… spuse el încet. Foarte bune. Oamenii dau bani serioși pe așa ceva dacă sunt lucrate cum trebuie.

Adrian simți imediat cum i se aprinde interesul.

Până atunci privise căprioarele mai ales ca:

- experiență,

- hrană,

- și încă o dovadă că devenea mai bun în portal.

Dar acum începea să înțeleagă și valoarea lor reală.

Bătrânul lăsă blana jos și îl privi din nou atent pe Adrian.

De data asta mai lung.

Mai serios.

— Știi… bunicul meu vorbea despre niște păduri ciudate, spuse încet.

Adrian ridică privirea.

— Ce fel de păduri?

Opincarul trase un scaun și se așeză încet.

— Locuri unde animalele creșteau altfel. Mai mari. Mai agresive. Mai greu de omorât.

Adrian simți imediat cum i se încordează ușor spatele.

Dar nu spuse nimic.

— Zicea că unii vânători intrau acolo și nu se mai întorceau niciodată, continuă bătrânul. Iar alții… se schimbau.

Privirea opincarului rămase fixată asupra lui Adrian.

— Cum adică?

— Deveneau mai robuști. Mai rezistenți. Parcă pădurea îi călea.

Adrian încercă să zâmbească scurt.

— Sunt doar povești bătrânești.

— Poate, spuse opincarul calm. Dar și tu te-ai schimbat.

Cuvintele acelea îl făcură pe Adrian să tacă.

Bătrânul îl măsura din priviri fără grabă.

— Umerii tăi sunt mai lați. Brațele mai groase. Picioarele la fel. Iar felul în care te miști… nu mai e al unui om obișnuit.

Adrian privi instinctiv spre podea.

Adevărul era că și el observase schimbările.

Hainele îi veneau diferit.

Corpul îi devenise mai puternic într-un timp absurd de scurt.

Iar Level Up-urile…

acelea schimbau clar ceva în el.

— Vânezi de ani de zile? întrebă opincarul.

Adrian clătină din cap.

— Nu.

Bătrânul îl privi lung.

— Atunci schimbarea asta e foarte ciudată.

În atelier se făcu din nou liniște.

Opincarul se ridică și începu să împăturească atent una dintre pieile de căprioară.

— Să ai grijă pe unde mergi, băiete, spuse el serios. Dacă găsești lupi ca ăștia, înseamnă că prin locurile alea sunt și lucruri mai rele.

Adrian îl asculta atent.

— Poți să dai de cerbi care atacă dacă îi prinzi în perioada rea. Poți să dai de mistreți mari sau de scroafe cu pui. Alea sunt mai periculoase decât lupii uneori.

Apoi bătrânul se opri și privi din nou tăieturile de pe blănuri.

— Tu nu folosești arme de foc, nu?

Adrian ridică privirea surprins.

— De ce zici asta?

— Tăieturile. Și felul în care sunt lovite animalele. Nu arată a pușcă.

Adrian ezită câteva secunde.

— Nu prea vânăm cu arme… e mai mult pentru adrenalină. Mai tradițional.

Opincarul îl privi neîncrezător.

— Tradițional sau nu… ai grijă. Cu o pușcă ai sta mai liniștit.

Adrian dădu ușor din cap, dar în mintea lui știa adevărul.

N-avea de unde să facă rost de arme.

Nu avea relațiile necesare.

Nici oamenii potriviți.

Iar tot ce făcea până acum fusese doar cu:

- capcane,

- cuțite,

- și sabia scurtă.

Opincarul rupse într-un final liniștea.

— O să le cumpăr. Pe toate.

Adrian ridică imediat privirea.

— Serios?

— Da. Dar trebuie să văd cum le valorific. De ani de zile n-am mai avut atâtea blănuri bune odată.

Bătrânul îi întinse mâna.

— Când le dau mai departe, îți fac transferul. Corect.

Adrian îi strânse mâna și dădu încet din cap.

Iar în timp ce ieșea din atelier, începea deja să se gândească la următoarea intrare în portal.

Adrian ajunse acasă aproape de seară.

Drumul de întoarcere de la opincar îl făcuse mai mult în liniște, cu geamul puțin deschis și gândurile alergând constant prin minte.

Blănurile.

Portalul.

Lupii.

Și mai ales…

armele.

Cuvintele opincarului îi reveneau obsesiv.

„Cu o pușcă ai sta mai liniștit.”

Când opri dubița în curte, cei doi câini veniră imediat spre el.

Masculul începu să dea agitat din coadă, iar femela se apropie mai atentă, mirosind imediat hainele și mirosurile noi aduse din atelierul opincarului.

Adrian zâmbi obosit și îi mângâie pe amândoi.

— Gata, gata… am venit.

Intră în magazie și tăie câteva bucăți mari de carne de căprioară pentru ei. Câinii se repeziră imediat la mâncare, iar Adrian rămase câteva clipe sprijinit de cadrul ușii, privindu-i.

Până nu demult aproape că îi era frică să intre în portal.

Acum:

vâna lupi,

prindea căprioare,

și negocia blănuri rare.

Dar în același timp simțea tot mai clar că nivelurile crescuseră prea repede.

Iar odată cu ele crescuse și pericolul.

Intră în casă și se așeză greu pe scaunul din bucătăria mică.

În liniștea aceea simplă începu să își amintească toate momentele din ultimele zile:

lupul care aproape îl mușcase de gât,

haita care sfâșiase căprioara,

groapa în care sărise fără să gândească,

și felul în care animalele deveneau tot mai mari.

Își frecă încet fața cu palmele.

Sabia scurtă și cuțitele îl ajutaseră până acum.

Dar cât timp avea să mai funcționeze asta?

Dacă întâlnea:

o haită mai mare,

un mistreț uriaș,

sau ceva și mai rău?

Pentru prima dată Adrian începu să accepte un adevăr simplu.

Avea nevoie de o armă de foc.

Problema era că nu avea de unde să facă rost de una.

Nu cunoștea oameni.

Nu avea relații.

Și nici nu voia să atragă atenția autorităților.

Rămase mult timp pe gânduri.

Apoi își aminti de Ilie.

Nu erau cei mai apropiați prieteni, dar se știau de ani de zile. Ilie mergea la vânătoare din când în când și avea tot felul de cunoștințe prin cluburi și rezervații.

Adrian scoase telefonul.

Ezită câteva secunde.

Apoi îl sună.

Telefonul țârâi lung.

O dată.

De două ori.

Într-un final se auzi vocea groasă a lui Ilie.

— Salut?

— Salut… eu sunt, Adrian.

— Aaa… salut. Ce faci?

Adrian se uită instinctiv spre geam înainte să răspundă.

— Am nevoie să vorbesc ceva cu tine.

— Acum m-ai făcut curios, râse Ilie scurt.

Adrian ezită.

— Despre vânătoare.

La capătul celălalt se făcu liniște câteva secunde.

— Ce fel de vânătoare?

— Mai… tradițională.

Ilie râse din nou.

— Tu? De când?

Adrian zâmbi ușor.

— De ceva timp.

Discuția continuă încă câteva minute, dar Adrian evita să spună prea multe. Nu voia să vorbească despre portal și nici despre pădurea aceea.

În schimb îi spuse ceva ce știa că îl va interesa imediat.

— Am făcut rost de carne de căprioară.

La telefon se lăsă din nou liniștea.

— Serios?

— Da.

— De unde?

— Am avut noroc.

Ilie expiră încet.

— Și ce vrei exact?

Adrian coborî vocea instinctiv.

— Mă gândeam… dacă mă poți ajuta să fac rost de ceva.

Ilie nu răspunse imediat.

Apoi vocea lui deveni mult mai serioasă.

— Nu vorbim la telefon despre asta.

Adrian simți imediat tensiunea din tonul lui.

— Atunci?

— Ne vedem mâine. La rezervația veche de lângă pădure.

Adrian dădu încet din cap, deși Ilie nu avea cum să-l vadă.

— Bine.

— Și Adrian…

— Da?

— Dacă vii, vii singur.

Telefonul se închise.

Adrian rămase câteva secunde privind ecranul.

Apoi îl lăsă încet pe masă.

Și pentru prima dată după foarte mult timp…

simți că urma să intre într-un pericol complet diferit de cel din portal.