Seara se lăsase complet peste curte când Adrian ieși din magazie.

Ușa grea din lemn scârțâi în urma lui, iar aerul rece al nopții îl lovi imediat peste față. Pentru câteva secunde rămase nemișcat pe treptele mici din fața magaziei și privi curtea.

Totul era liniștit.

Doar vântul mișca ușor gardurile și copacii din apropiere.

Câinii îl observaseră imediat.

Masculul se ridică primul și veni spre el într-un trap grăbit, iar femela îl urmă la câteva secunde după.

Adrian zâmbi obosit.

— Da, da… acum n-am uitat de voi, le spuse încet.

Se aplecă și îi mângâie pe amândoi pe cap.

Blana lor era caldă și curată, iar câinii păreau mult mai liniștiți decât în ziua precedentă.

Poate simțeau și ei că Adrian își revenise.

Intră pentru câteva minute în magazie și tăie bucăți mari de carne de căprioară și mistreț. Oasele mai groase le păstră separat, iar restul îl duse afară în două castroane metalice.

Câinii începură imediat să mănânce.

Masculul ridica din când în când capul spre Adrian, ca și cum verifica dacă mai era acolo.

Adrian rămase câteva minute lângă ei.

Îi privea și continua să îi mângâie din când în când.

— Gata… acum e bine, murmură el.

Pentru prima dată după foarte mult timp simțea că locul acela începea să semene cu un adevărat cămin:

casa,

magazia,

câinii,

munca lui,

și portalul.

Totul devenea parte din rutina lui.

După ce termină de hrănit câinii, Adrian mai verifică încă o dată magazia:

blănurile de lup erau întinse bine,

cele de căprioară atârnau separat,

iar pieile de iepure erau puse ordonat pe masă.

Mâine urma să aibă mult de lucru.

Închise ușa și intră în casă.

Oboseala începea din nou să îl lovească, dar nu ca înainte. De data asta era o oboseală liniștită, aproape plăcută.

Făcu rapid focul în sobă și se întinse în pat fără să mai stea prea mult pe gânduri.

Adormi aproape imediat.

Dimineața următoare Adrian se trezi înainte să răsară complet soarele.

Pentru câteva secunde ascultă liniștea casei.

Apoi se ridică și privi pe geam.

Curtea era acoperită de o lumină rece de dimineață.

Câinii erau deja treji.

Își făcu rapid cafeaua și după ce bău câteva înghițituri începu să pregătească dubița.

Astăzi urma să meargă la opincar.

Și probabil, pentru prima dată, avea ceva cu adevărat valoros de vândut.

Intră în magazie și începu să aleagă blănurile cele mai bune.

Cele de căprioară arătau excelent:

curate,

aproape fără tăieturi,

și cu blana groasă și lucioasă.

Le împături atent și le așeză în spatele dubiței.

După aceea luă și două dintre blănurile de lup.

Se opri câteva secunde privind una dintre ele.

Încă îi era greu să creadă că ajunsese să vâneze asemenea animale.

În urmă cu câteva luni aproape murise încercând să omoare primul lup.

Acum avea patru blănuri atârnate în magazie.

Închise ușile dubiței și rămase câteva clipe nemișcat în curte.

Simțea că ceva începea să se schimbe.

Nu doar în portal.

Ci și în viața lui.

Opincarul avea să observe imediat diferența dintre pieile vechi și cele noi.

Iar Adrian era curios cât de mult valorau cu adevărat.

Se urcă în dubiță și porni încet spre satul vecin.

În oglinda retrovizoare îi văzu pe cei doi câini urmărind mașina până aproape de poartă.

Apoi drumul începu să se piardă printre copaci și casele vechi ale satului.

Dubița mică înainta încet pe drumul îngust dintre sate, ridicând praf în urma ei.

Adrian conducea liniștit, dar din când în când privea în oglinda retrovizoare spre încărcătura din spate.

Blănurile erau acoperite cu câteva pături groase, însă chiar și așa se vedeau marginile pieilor atârnând una peste alta.

De data asta nu venise cu piei complet procesate.

Nu mai avusese răbdare.

Și nici energie.

După lupi, căprioare și toate zilele petrecute în portal, își dăduse seama că opincarul avusese dreptate:

dacă îi aducea pieile repede, proaspăt jupuite și întinse bine, bătrânul putea să lucreze mult mai ușor cu ele.

Singurele complet tăbăcite erau cele de iepure.

Restul aveau doar:

- carnea curățată,

- pielea întinsă,

- și câteva zile de uscare.

Ajunse în sat aproape de prânz.

Oamenii îl urmăreau curioși când dubița opri în fața atelierului.

Adrian coborî și bătu ușor în ușa veche din lemn.

— Intră! se auzi vocea opincarului dinăuntru.

Bătrânul lucra la o curea groasă de piele când Adrian împinse ușa.

— Aaa… ai revenit, spuse el ridicând privirea.

Apoi observă expresia lui Adrian.

Și imediat după aceea privi spre dubița de afară.

— Ai adus ceva serios, nu?

Adrian zâmbi ușor.

— Cred că da.

Opincarul ieși imediat afară împreună cu el.

În momentul în care Adrian deschise ușile din spate ale dubiței, bătrânul rămase nemișcat.

Pentru câteva secunde nu spuse absolut nimic.

Privirea îi trecea încet peste fiecare piele.

Patru blănuri de lup.

Trei de căprioară.

Două piei groase de mistreț.

Și cele șase blănuri de iepure împăturite atent într-un colț.

— Dumnezeule… murmură încet opincarul.

Se apropie imediat și ridică una dintre blănurile de lup.

Blana era încă proaspătă, grea și moale.

Bătrânul o întoarse atent pe toate părțile, verificând:

- tăieturile,

- marginile,

- și felul în care fusese curățată.

— Nu sunt tăbăcite complet, observă el imediat.

Adrian dădu din cap.

— N-am mai avut timp. Doar le-am curățat și întins. Au două-trei zile cel mult.

Opincarul îl privi și apoi începu să zâmbească încet.

— Exact cum trebuie.

Ridică apoi una dintre pieile de căprioară și o întinse în lumină.

— Asta e foarte bine curățată… foarte bine.

Adrian simți cum începe să se relaxeze.

Îl interesa enorm ce părere avea cineva care chiar știa să lucreze pielea.

Bătrânul continuă să verifice totul cu atenție.

La pieile de iepure se opri mai mult.

Le atinse, le întinse ușor și dădu aprobator din cap.

— Astea sunt deja lucrate bine. Se vede că ai început să prinzi mâna.

Adrian ridică ușor din umeri.

— Încerc.

— Nu doar încerci, băiete. Înveți repede.

Opincarul puse apoi blănurile deoparte și rămase câteva clipe privind spre dubiță.

— Patru lupi… repetă el încet. Și mari.

Foarte mari.

Adrian nu răspunse imediat.

Știa și el asta.

Fiecare lup nou părea mai greu și mai agresiv decât precedentul.

Iar căprioarele…

căprioarele aproape că dispăruseră complet din pădure.

Bătrânul îl privi din nou.

— Unde le găsești?

Adrian ezită o clipă.

— Prin pădure, răspunse simplu.

Opincarul îl studie câteva secunde, ca și cum încerca să-și dea seama cât adevăr ascundea răspunsul acela.

Dar nu insistă.

În schimb își trecu încă o dată mâna peste blana unuia dintre lupi și expiră încet.

— Cred că trebuie să stăm serios de vorbă despre toate astea.