Adrian mai rămase câteva clipe în groapă privind lumina aurie care începea încet să dispară.

LEVEL UP.

NIVEL 8.

Încă simțea energia aceea ciudată traversându-i corpul:

mușchii parcă îi erau mai ușori,

respirația mai stabilă,

iar mintea mai clară.

Dar în același timp…

era terminat.

Oboseala îi apăsa tot corpul ca o greutate uriașă.

Brațele îi tremurau după atâtea ore petrecute în pădure, iar hainele ude și pline de noroi începeau să-i înghețe pe piele.

Privi cele trei căprioare.

Acum începea partea grea.

Ieșirea lor din groapă.

Adrian expiră lung și începu să improvizeze.

Legă una dintre căprioarele mici cu o funie și începu să tragă încet, sprijinindu-se cu picioarele de pereții gropii. Noroiul îi fugea constant de sub tălpi, iar de două ori aproape căzu înapoi peste țepii ascuțiți.

Înjură printre dinți și continuă.

După câteva minute reuși în sfârșit să tragă primul trup afară.

Rămase sprijinit de marginea gropii, respirând greu.

Mai avea încă două.

Căprioara mare fu cel mai greu de scos.

Animalul era mult mai greu decât își imaginase.

De câteva ori Adrian fu nevoit să se oprească și doar să stea nemișcat câteva secunde, încercând să-și recapete respirația.

Tot corpul îl durea.

Dar nu voia să lase nimic acolo.

Nu după tot ce trăise în ziua aceea.

Când în sfârșit termină și ultima căprioară era afară din groapă, cerul devenise deja întunecat.

Pădurea părea și mai apăsătoare acum.

Adrian ridică imediat capul și privi printre copaci.

Fiecare zgomot îl făcea să tresară.

Fiecare foșnet îi amintea de haită.

Nu mai voia să petreacă niciun minut în plus acolo.

Legă căprioarele cât putu de bine și începu să le tragă spre portal.

Drumul fu chinuitor.

Din când în când se oprea doar câteva secunde, apoi continua.

Pământul era ud.

Rădăcinile îi agățau constant picioarele.

Iar greutatea animalelor îl obliga să tragă aproape continuu.

Când în sfârșit văzu lumina verde întunecată a portalului printre copaci, Adrian simți pentru prima dată că putea să respire normal.

Ajunse lângă magazie aproape prăbușindu-se de oboseală.

Deschise ușa larg și trase căprioarele înăuntru una câte una, lăsându-le într-un colț liber al încăperii, lângă mesele unde procesa de obicei carnea.

Blănurile de lup atârnau încă întinse pe rame de lemn.

Uneltele erau împrăștiate peste tot.

Dar Adrian nici măcar nu mai avea energie să se uite la ele.

Închise ușa magaziei și intră direct în casă.

Nu își mai amintea când făcuse ultimul duș adevărat fără să adoarmă aproape în picioare.

Apa fierbinte îi lovi umerii și pentru câteva secunde rămase pur și simplu nemișcat sub jet.

Noroiul începu să se scurgă încet.

Sângele.

Mizeria.

Mirosul pădurii.

Adrian închise ochii.

Și atunci realiză ceva.

În groapă…

uitase complet de lupi.

Entuziasmul îl orbitase.

Când văzuse cele trei căprioare, sărise direct în capcană fără să se gândească măcar o secundă ce s-ar fi întâmplat dacă haita s-ar fi întors.

Dacă lupii îl găseau acolo jos…

nu avea unde să fugă.

Nu avea spațiu să lupte.

Nu avea nicio șansă.

Adrian simți un fior rece trecându-i prin spate, chiar și sub apa fierbinte.

— Idiot… murmură încet.

Pentru prima dată după mult timp înțelese cât de ușor putea muri în portal.

Nu conta level-ul.

Nu conta experiența.

O singură greșeală era suficientă.

Rămase încă puțin sub apă, încercând să-și liniștească mintea.

Apoi ieși din baie și se prăbuși aproape imediat în pat.

Deși Level 8 îi adusese mai multă forță și rezistență…

mental era complet epuizat.

Și înainte să apuce să mai gândească ceva…

adormi.

Adrian dormi aproape toată ziua.

Când se trezi, lumina slabă a dimineții intra deja prin perdelele simple ale casei. Pentru câteva secunde rămase întins în pat fără să se miște.

Corpul încă îl durea.

Dar era altfel.

Nu mai simțea oboseala aceea care îi apăsa fiecare mușchi. Din contră, după somnul lung și după Level 8, simțea că își revenise aproape complet.

Inspiră adânc și se ridică încet.

În clipa în care puse picioarele pe podea auzi imediat zgomot afară.

Câinii.

Și atunci își aminti.

În seara trecută, după duș, căzuse pur și simplu în pat și adormise fără să le mai dea mâncare.

— Fir-ar… murmură el imediat.

Își puse repede hainele și ieși afară.

În momentul în care îl văzură, cei doi câini veniră imediat spre el.

Masculul aproape că se izbi de el de bucurie, iar femela se învârtea agitată prin curte, dând din coadă și scoțând sunete scurte.

Adrian se opri și îi privi câteva secunde.

Se simți prost.

— Gata, gata… știu… am uitat, le zise încet.

Se aplecă și îl bătu pe mascul pe ceafă.

— A fost vina mea.

Câinii îl lingeau pe mâini și continuau să se agite în jurul lui.

Adrian intră imediat în magazie și tăie câteva bucăți mari de carne de lup și mistreț rămase de zilele trecute. Le duse afară și le puse în castroanele improvizate.

Cei doi câini se repeziră imediat la mâncare.

Adrian rămase câteva secunde privind cum mâncau.

Parcă și asta îl liniștea.

Pentru prima dată după multe zile simțea că are un rost clar pentru tot ceea ce făcea:

vânătoarea,

carnea,

pieile,

capcanele.

Totul începea să se lege.

După ce termină cafeaua făcută rapid pe sobă, Adrian se întoarse în magazie.

Cele trei căprioare se aflau exact unde le lăsase în noaptea trecută, în colțul liber al încăperii.

Lumina dimineții intra slab prin ferestrele mici și cădea peste blănurile întinse pe rame:

cele patru piei de lup,

pieile de iepure,

și câteva bucăți de șorici de mistreț puse separat pentru opincar.

Adrian rămase câteva secunde privind totul.

Magazia începea să semene tot mai puțin cu o simplă anexă de curte.

Și tot mai mult cu atelierul unui vânător adevărat.

Își luă cuțitele și începu munca.

Prima dată separă pieile cu grijă.

Blana căprioarelor era diferită:

mai fină,

mai moale,

și mult mai curată decât cea a mistreților sau a lupilor.

Adrian lucra încet și atent.

Nu voia să strice nimic.

Din când în când se oprea doar câteva secunde să-și odihnească mâinile, apoi continua.

Orele treceau repede.

Până la prânz reuși să curețe și să întindă prima blană.

După aceea începu să separe carnea.

O parte o puse pentru el.

O parte pentru câini.

Iar bucățile cele mai bune le pregăti separat pentru măcelar.

Carnea de căprioară arăta complet diferit:

mai roșie,

mai curată,

aproape fără grăsime.

Adrian înțelese imediat de ce era considerată atât de valoroasă.

Spre seară magazia era din nou plină:

mese murdare,

unelte,

găleți,

și bucăți de carne puse ordonat peste tot.

Dar treaba era terminată.

Cele trei blănuri de căprioară erau întinse separat, iar carnea fusese deja porționată.

Adrian ieși în fața magaziei și se întinse obosit.

Soarele cobora încet peste curte.

Câinii dormeau liniștiți.

Iar pentru prima dată după foarte mult timp…

Adrian simți că începea să stăpânească lumea din spatele portalului.