Adrian se îndepărtă repede de locul unde haita sfâșiase căprioara.

Nu alerga.

Dar nici nu se oprea.

Pașii îi erau grăbiți, iar mâna dreaptă rămânea constant pe mânerul sabiei scurte.

Imaginea lupilor încă îi rămăsese întipărită în minte.

Sunetele.

Mârâiturile.

Felul în care trăgeau din carne.

Felul în care liderul supraveghea constant pădurea în timp ce ceilalți mâncau.

Pentru prima dată Adrian înțelese cât de aproape fusese de moarte de mai multe ori în ultimele zile.

Dacă ar fi coborât prea devreme din copac…

Dacă unul dintre lupi i-ar fi simțit mirosul…

Dacă ar fi alunecat când se urcase…

Probabil că exact aceeași soartă l-ar fi așteptat și pe el.

Își scutură capul încercând să alunge imaginile.

Nu era momentul să se piardă în gânduri.

Trebuia să ajungă la portal.

Și cât mai repede.

Pădurea devenea din ce în ce mai întunecată, iar umbrele lungi dintre copaci îl făceau să fie atent la fiecare mișcare.

Din când în când se oprea și asculta.

Uneori i se părea că aude pași.

Alteori doar vântul.

Dar după scena cu haita nu mai avea încredere în liniștea pădurii.

La un moment dat găsi urme proaspete de lup chiar lângă unul dintre traseele pe care îl folosea de obicei.

Urmele erau mari.

Adânci.

Și mergeau exact în direcția portalului.

Adrian simți cum stomacul i se strânge.

— Perfect… murmură el încet.

Începu imediat să ocolească zona.

Acum mergea mult mai încet.

Mai atent.

Mai calculat.

Din când în când privea în spate, convins că ceva îl urmărea dintre copaci.

Portalul schimbase totul.

La început pădurea părea aproape simplă:

slime-uri,

iepuri,

câțiva mistreți.

Acum însă…

lupii dominau totul.

Iar căprioarele trăiau permanent fugind.

Adrian începea să înțeleagă că pădurea devenea mai brutală pe măsură ce el devenea mai puternic.

După aproape două ore de mers văzu în sfârșit zona apropiată portalului.

Copacii îi deveniseră familiari.

Traseele.

Capcanele.

Semnele lăsate de el pe trunchiuri.

Și atunci observă ceva.

Mai multe capcane fuseseră declanșate.

Adrian scoase imediat sabia și înaintă atent.

Pământul era răscolit.

Crengi rupte.

Urme de fugă.

La început crezu că poate intrase o haită de lupi în zonă.

Dar când se apropie de una dintre gropi rămase nemișcat.

Jos, între țepii din fundul capcanei, se aflau trei căprioare.

Două mai mici și una mai mare.

Probabil fugiseră speriate de lupi și căzuseră direct în groapă.

Una murise instant.

Celelalte două încă se mișcau slab.

Adrian rămase câteva secunde fără să spună nimic.

Nu îi venea să creadă.

După atâtea zile de urmăriri și eșecuri…

capcanele funcționaseră.

Și nu prinseseră doar una.

Ci trei.

Coborî încet lângă marginea gropii și privi animalele.

Inima încă îi bătea puternic după tot ce trăise în acea zi.

Dar pentru prima dată după multe ore simți și altceva.

Speranță.

Carnea de căprioară valora enorm.

Blănurile la fel.

Iar experiența…

experiența probabil urma să fie și ea uriașă.

Adrian privi pentru câteva secunde cerul care începea să se întunece.

Apoi expiră lent și își strânse mai bine sabia.

Avea mult de muncă înainte să ajungă acasă.

Dar pentru prima dată de când intrase în portal în ziua aceea…

simțea că norocul începuse să fie și de partea lui.

Adrian privi câteva secunde în groapa adâncă.

Căprioara cea mare zăcea nemișcată între țărușii murdari de noroi și sânge, exact cum o văzuse din marginea capcanei. Probabil murise imediat după cădere.

Celelalte două însă încă trăiau.

Speriate.

Murdare.

Alunecau haotic printre țepii gropii, încercând disperat să găsească o cale de scăpare.

Adrian simți cum îi dispare aproape complet frica pe care o avusese mai devreme în copac.

Imaginea haitei de lupi încă îi răsuna în minte.

Dar acum era acoperită de altceva.

Fericire.

O fericire atât de mare încât aproape începu să râdă singur.

Trei căprioare.

După atâtea zile de urmărit urme și umbre printre copaci…

reuşise.

— Nu… nu pot să cred… murmură el printre dinți.

Pentru câteva secunde doar privi groapa.

Carnea.

Blănurile.

Experiența.

Tot ce putea obține din ele.

În mintea lui deja începea să calculeze:

câtă carne putea păstra,

câtă putea vinde măcelarului,

ce putea face cu blănurile,

și cât de mult avea să-l ajute asta pentru următoarele săptămâni.

Una dintre căprioarele mici alunecă brusc și lovi violent unul dintre țăruși.

Adrian reveni imediat la realitate.

Pădurea era încă periculoasă.

Și dacă lupii ajungeau acolo înainte să termine…

totul putea să se transforme într-un dezastru.

Fără să mai stea pe gânduri, coborî în groapă.

Pământul ud îi fugi imediat de sub picioare și aproape căzu direct într-unul dintre țepi. Reuși să se sprijine de peretele de noroi și coborî mai atent.

Imediat cele două căprioare începură să se agite și mai tare.

Se loveau de pereți.

Alunecau.

Încercau să sară printre țăruși.

Una dintre ele aproape îl lovi direct în piept în încercarea disperată de a scăpa.

— Stai… șopti Adrian instinctiv.

Dar animalele erau complet speriate.

Groapa devenise haotică:

noroi,

sânge,

picioare care loveau în toate direcțiile,

și țepi ascuțiți printre care Adrian încerca să se strecoare fără să se rănească.

Prima căprioară mică alunecă lângă peretele gropii.

Adrian profită imediat și îi curmă suferința rapid.

A doua însă continuă să se zbată violent.

Animalul sări printre doi țăruși și aproape îl trânti la pământ.

Pentru câteva secunde Adrian chiar crezu că își va înfige singur unul dintre țepi în picior.

Reuși însă să se sprijine cu mâna stângă și să se ridice imediat.

Respira greu acum.

Brațele îi tremurau.

Tot corpul îi era plin de noroi.

Dar adrenalina îl ținea încă în mișcare.

Căprioara încercă din nou să se ridice.

Picioarele îi alunecară imediat.

Adrian expiră lent și termină lupta.

În groapă se făcu liniște.

Doar respirația lui grea se mai auzea printre pereții umezi ai capcanei.

Rămase câteva clipe nemișcat, cu mâinile pe genunchi.

Era epuizat.

Dar zâmbea.

Zâmbea mai mult decât o făcuse de foarte mult timp.

Și atunci lumina aurie apăru din nou.

Mai puternică decât înainte.

În fața ochilor lui se formă încet mesajul familiar.

LEVEL UP

NIVEL 8

Adrian ridică încet privirea spre lumina care pulsa deasupra gropii.

Simți din nou acel val ciudat traversându-i corpul:

energie,

putere,

claritate.

Portalul îl schimba.

Cu fiecare zi.

Cu fiecare luptă.

Cu fiecare animal vânat.

Iar acum, stând în groapa plină de noroi și căprioare…

Adrian înțelese că devenea ceva mult mai periculos decât fusese vreodată înainte.