Adrian strânse mai bine mânerul sabiei și privi căprioara rănită.

Animalul încerca disperat să se ridice, dar unul dintre picioarele din spate îi cedă imediat. Respira greu, iar sângele continua să se scurgă încet în iarba umedă.

Din pădure se auzeau tot mai clar mârâitele lupilor.

Se apropiau.

Repede.

Adrian înțelese imediat că nu mai avea timp.

Dacă o lăsa acolo, lupii aveau să o sfâșie în câteva minute.

Iar el urma să rămână fără nimic.

Inspiră adânc și se apropie încet de animal.

Căprioara îl privea direct.

Ochii mari și speriați îl urmăreau fără să clipească.

Pentru o clipă Adrian ezită.

Apoi strânse din maxilar și îi curmă suferința rapid.

Totul deveni liniștit.

Doar vântul mai mișca frunzele copacilor.

În aceeași secundă însă, din pădure răsună un urlet scurt.

Adrian ridică imediat capul.

Nu avea timp să proceseze animalul.

Nu avea cum să care o căprioară întreagă până la portal înainte să ajungă haita.

Înjură încet printre dinți și începu să se retragă rapid.

La aproape două sute de metri distanță găsi un copac bătrân, cu ramuri groase și suficient de înalte cât să-i ofere protecție.

Se cățără repede.

Apoi rămase nemișcat.

La început nu se întâmplă nimic.

Pădurea părea liniștită.

Apoi îi văzu.

Umbre cenușii ieșind dintre copaci.

Un lup.

Încă unul.

Și încă doi după ei.

Haita ajunse lângă corpul căprioarei și se opri câteva secunde.

Liderul ridică botul și adulmecă aerul.

Adrian aproape că nu mai respira.

Lupul privea exact în direcția lui.

Pentru câteva clipe avu impresia că fusese descoperit.

Dar apoi animalul coborî capul și se apropie de căprioară.

În secunda următoare întreaga haită se repezi asupra prăzii.

Adrian privi în liniște scena.

Lupii trăgeau din carne violent, mârâind unii la alții și împingându-se pentru bucățile cele mai bune.

Sunetele erau crude.

Oase trosnind.

Mârâituri joase.

Blană ruptă.

Pentru prima dată Adrian vedea cu adevărat cum vânau și cum mâncau lupii din portal.

Și înțelese de ce aproape toate animalele dispăruseră.

Haita era numeroasă.

Organizată.

Și extrem de eficientă.

Timpul trecea greu.

Minutele deveniseră ore.

Soarele începu încet să coboare printre copaci.

Adrian stătea nemișcat pe ramura groasă, cu spatele lipit de trunchi.

Picioarele îi amorțiseră complet.

Brațele îl dureau.

Oboseala începea să-l lovească din nou.

Dar nu îndrăznea să coboare.

Nu încă.

Jos, lupii continuau să sfâșie resturile căprioarei.

Când aproape nu mai rămăsese mare lucru din animal, haita începu în sfârșit să se liniștească.

Unul dintre lupi luă în bot o bucată mare de carne.

Altul trase după el o parte din coaste.

Liderul rămase ultimul lângă resturile căprioarei.

Privea constant în jur.

Atent.

Suspicios.

Adrian rămase perfect nemișcat.

Lupul adulmecă aerul încă o dată.

Apoi, într-un final, se întoarse și dispăru printre copaci împreună cu restul haitei.

Pădurea deveni din nou liniștită.

Adrian mai așteptă aproape treizeci de minute înainte să îndrăznească să coboare.

Când atinse pământul, picioarele aproape îi cedaseră.

Privi spre locul unde fusese căprioara.

Nu mai rămăseseră decât:

sânge,

câteva bucăți de blană,

și oase rupte.

Adrian expiră încet și privi spre pădurea întunecată.

Portalul se schimba.

Și odată cu el…

se schimba și el.

Adrian se îndepărtă repede de locul unde haita sfâșiase căprioara.

Nu alerga.

Dar nici nu se oprea.

Pașii îi erau grăbiți, iar mâna dreaptă rămânea constant pe mânerul sabiei scurte.

Imaginea lupilor încă îi rămăsese întipărită în minte.

Sunetele.

Mârâiturile.

Felul în care trăgeau din carne.

Felul în care liderul supraveghea constant pădurea în timp ce ceilalți mâncau.

Pentru prima dată Adrian înțelese cât de aproape fusese de moarte de mai multe ori în ultimele zile.

Dacă ar fi coborât prea devreme din copac…

Dacă unul dintre lupi i-ar fi simțit mirosul…

Dacă ar fi alunecat când se urcase…

Probabil că exact aceeași soartă l-ar fi așteptat și pe el.

Își scutură capul încercând să alunge imaginile.

Nu era momentul să se piardă în gânduri.

Trebuia să ajungă la portal.

Și cât mai repede.

Pădurea devenea din ce în ce mai întunecată, iar umbrele lungi dintre copaci îl făceau să fie atent la fiecare mișcare.

Din când în când se oprea și asculta.

Uneori i se părea că aude pași.

Alteori doar vântul.

Dar după scena cu haita nu mai avea încredere în liniștea pădurii.

La un moment dat găsi urme proaspete de lup chiar lângă unul dintre traseele pe care îl folosea de obicei.

Urmele erau mari.

Adânci.

Și mergeau exact în direcția portalului.

Adrian simți cum stomacul i se strânge.

— Perfect… murmură el încet.

Începu imediat să ocolească zona.

Acum mergea mult mai încet.

Mai atent.

Mai calculat.

Din când în când privea în spate, convins că ceva îl urmărea dintre copaci.

Portalul schimbase totul.

La început pădurea părea aproape simplă:

slime-uri,

iepuri,

câțiva mistreți.

Acum însă…

lupii dominau totul.

Iar căprioarele trăiau permanent fugind.

Adrian începea să înțeleagă că pădurea devenea mai brutală pe măsură ce el devenea mai puternic.

După aproape două ore de mers văzu în sfârșit zona apropiată portalului.

Copacii îi deveniseră familiari.

Traseele.

Capcanele.

Semnele lăsate de el pe trunchiuri.

Și atunci observă ceva.

Mai multe capcane fuseseră declanșate.

Adrian scoase imediat sabia și înaintă atent.

Pământul era răscolit.

Crengi rupte.

Urme de fugă.

La început crezu că poate intrase o haită de lupi în zonă.

Dar când se apropie de una dintre gropi rămase nemișcat.

Jos, între țepii din fundul capcanei, se aflau trei căprioare.

Două mai mici și una mai mare.

Probabil fugiseră speriate de lupi și căzuseră direct în groapă.

Una murise instant.

Celelalte două încă se mișcau slab.

Adrian rămase câteva secunde fără să spună nimic.

Nu îi venea să creadă.

După atâtea zile de urmăriri și eșecuri…

capcanele funcționaseră.

Și nu prinseseră doar una.

Ci trei.

Coborî încet lângă marginea gropii și privi animalele.

Inima încă îi bătea puternic după tot ce trăise în acea zi.

Dar pentru prima dată după multe ore simți și altceva.

Speranță.

Carnea de căprioară valora enorm.

Blănurile la fel.

Iar experiența…

experiența probabil urma să fie și ea uriașă.

Adrian privi pentru câteva secunde cerul care începea să se întunece.

Apoi expiră lent și își strânse mai bine sabia.

Avea mult de muncă înainte să ajungă acasă.

Dar pentru prima dată de când intrase în portal în ziua aceea…

simțea că norocul începuse să fie și de partea lui.