Capitolul 27

Dimineața următoare Adrian se trezi cu tot corpul înțepenit.

Brațul stâng încă îl durea după lupta cu lupul, iar pe piept avea câteva zgârieturi adânci lăsate de ghearele animalului. Nu erau grave, dar îi aminteau constant cât de aproape fusese de moarte.

Se ridică încet din pat și privi pe geam.

Câinii erau deja treji.

Masculul patrula prin partea din față a curții, iar femela stătea întinsă lângă gardul din spate, cu urechile ridicate atent spre pădure.

Adrian ieși afară și le dădu carne.

De data asta carne de lup amestecată cu resturi de mistreț.

Câinii mâncau fără ezitare.

Îi privea în liniște în timp ce bea cafeaua fierbinte din cana metalică.

Level 7.

Încă nu îi venea să creadă.

Totul devenise mai intens:

simțurile,

reflexele,

rezistența.

Chiar și oboseala parcă dispărea mai repede decât înainte.

Dar în același timp pădurea devenea tot mai periculoasă.

Lupii apăreau în număr mare.

Iepurii aproape dispăruseră.

Iar căprioarele…

căprioarele erau imposibil de prins prin metode normale.

După ce termină cafeaua, Adrian intră din nou în magazie.

Pe mesele mari erau întinse:

blănuri,

unelte,

funii,

și câteva schițe noi pentru capcane.

Lângă perete se aflau deja:

cele patru blănuri de lup,

și o grămadă de oase puse separat pentru curățare.

Adrian se opri câteva secunde privind totul.

În urmă cu câteva luni nici măcar nu știa să jupoaie un animal.

Acum ajunsese să:

vâneze lupi,

să tăbăcească piei,

și să supraviețuiască într-o pădure care părea desprinsă din altă lume.

Își luă ghiozdanul și armele.

De data asta însă nu voia lupi.

Voia căprioare.

Intră prin portal.

Verdele întunecat îi lumină pentru câteva secunde chipul înainte să dispară din nou în pădure.

Aerul rece îl lovi imediat.

Adrian rămase nemișcat câteva clipe și ascultă.

Nimic.

Niciun sunet.

Doar pădurea.

Începu să urmărească traseele unde văzuse urmele ciudate în ultimele zile.

Copitele erau mici și adânci în noroiul umed.

Cu siguranță căprioare.

Le urmări aproape două ore.

Din când în când găsea:

crengi rupte,

iarbă mâncată,

sau urme proaspete.

Dar animalele rămâneau mereu înaintea lui.

De parcă știau exact unde se află.

Spre prânz însă le văzu.

Trei căprioare.

Una mai mare și două puțin mai mici.

Stăteau într-o poiană luminată de soare, la marginea unui grup de copaci.

Adrian coborî imediat și începu să înainteze încet.

Fiecare pas era calculat.

Respirația lentă.

Mâna pe mânerul sabiei scurte.

Mai aproape.

Încă puțin.

Una dintre căprioare ridică însă capul.

Pentru o secundă ochii animalului se întâlniră cu ai lui Adrian.

Și apoi…

dispăru.

Toate trei fugiră atât de repede încât Adrian nici măcar nu apucă să reacționeze.

Doar foșnetul frunzelor mai rămase în urmă.

Adrian înjură încet și rămase nemișcat câteva secunde.

Apoi începu să râdă scurt.

— Nu-i de mirare că sunt atât de greu de prins…

În acel moment însă expresia i se schimbă imediat.

Din depărtare se auzi un urlet.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Lupi.

Mulți.

Adrian își scoase imediat sabia și începu să se retragă încet printre copaci.

Nu îi vedea încă.

Dar îi simțea.

Și înțelese imediat un lucru.

Căprioarele fugiseră de el.

Dar poate…

și de altceva.

Urletele răsunară din nou prin pădure.

Mai aproape de data asta.

Adrian se întoarse încet și privi printre copaci.

Umbre.

Mișcare.

Pentru câteva secunde zări ceva deplasându-se rapid printre trunchiurile întunecate.

Lupi.

Mai mulți decât înainte.

Mult mai mulți.

Adrian începu să se retragă fără grabă. Nu voia să provoace haita. Nu după ce tocmai supraviețuise luptei cu cei patru lupi din ultimele zile.

Făcu încă doi pași în spate.

Și atunci observă ceva ciudat.

Lupii nu îl urmăreau direct.

Mergeau în aceeași direcție în care fugiseră căprioarele.

Adrian rămase câteva secunde nemișcat.

Apoi își dădu seama.

Haita vâna.

Iar el se afla exact între prădători și pradă.

— Asta era… murmură el încet.

Își strânse mai bine sabia și continuă să se retragă până când urletele începură să se îndepărteze.

Abia după aproape zece minute se opri.

Respirația îi era grea, dar mintea îi lucra rapid.

Dacă lupii urmăreau căprioarele atât de des, atunci poate putea folosi asta în avantajul lui.

Poate nu trebuia să vâneze căprioarele direct.

Poate trebuia doar să urmărească lupii.

Adrian privi urmele de copite din noroi.

Apoi urmele lupilor.

Și începu să zâmbească ușor.

Pentru prima dată începea să înțeleagă pădurea altfel.

Nu ca un vânător.

Ci ca parte din lanțul de vânătoare.

În următoarele ore începu să urmărească de la distanță traseele haitei.

Nu se apropia prea mult.

Doar observa.

Unde alergau.

Unde încercau să încercuiască prada.

Unde traversau poienile.

Și, încet, începu să identifice câteva locuri bune pentru capcane noi.

Zone înguste.

Pante abrupte.

Locuri unde căprioarele erau forțate să încetinească.

Când soarele începu să apună, Adrian găsi în sfârșit primul semn clar.

Sânge.

Puțin.

Proaspăt.

Urmele unei căprioare rănite mergeau spre partea de nord a pădurii.

Iar urmele lupilor continuau după ea.

Adrian ezită câteva secunde.

Era riscant.

Foarte riscant.

Dar dacă reușea…

putea obține prima lui căprioară.

Începu să urmărească urmele atent, fără zgomot.

Din când în când găsea:

- fire de blană,

- bucăți de pământ răscolit,

- și pete mici de sânge.

Semn că animalul încă fugea.

După aproape o oră de urmărire ajunse într-o poiană mică.

Și acolo o văzu.

Căprioara stătea ascunsă lângă niște tufișuri dese.

Respira greu.

Unul dintre picioarele din spate era rănit.

Probabil mușcat de unul dintre lupi.

Adrian rămase nemișcat.

Animalul îl privi imediat.

Ochii mari și speriați se fixară direct asupra lui.

Pentru câteva secunde niciunul nu se mișcă.

Adrian simți ceva ciudat în stomac.

Nu era ca la mistreți.

Nu era ca la lupi.

Căprioara părea… fragilă.

Aproape liniștită.

Dar exact atunci, din pădure, se auzi din nou un mârâit.

Lupii se apropiau.

Repede.

Căprioara încercă să se ridice.

Piciorul cedă imediat.

Adrian înjură încet și ridică sabia.

Acum avea doar două opțiuni.

Ori lăsa lupii să termine vânătoarea.

Ori intervenea el primul.