Capitolul 25

Adrian ieși din portal obosit și lăsă iepurii jos lângă masa mare din magazie.

Doar patru.

Atât reușise să prindă după aproape toată ziua petrecută în pădure.

În urmă cu câteva săptămâni ar fi prins dublu fără prea mare efort.

Acum însă totul era diferit.

Închise ușa magaziei și rămase câteva clipe privind portalul verde-închis care pulsa încet în întuneric. Lumina lui părea mai rece pe zi ce trecea.

Mai adâncă.

Mai puțin… familiară.

Din curte se auziră lătratele scurte ale câinilor. Adrian luă iepurii și ieși afară.

Masculul veni imediat spre el, adulmecând aerul atent, iar femela îl urmărea din partea cealaltă a curții.

— Atât am găsit azi, murmură Adrian.

Le aruncă câteva bucăți mici de carne și apoi se așeză pentru câteva minute pe prispă cu o cană de cafea fierbinte.

Avea nevoie să gândească.

În pădure nu mai era aproape nimic din ce fusese înainte.

Slime-urile dispăruseră complet.

Nici urmă de ele.

Iepurii deveniseră rari și mult mai greu de găsit.

Mistreții încă existau, dar urmele lor apăreau tot mai rar și de multe ori păreau mutate din zonele apropiate portalului.

În schimb…

lupii erau peste tot.

Adrian își aminti urmele proaspete găsite în noroi, copacii zgâriați și senzația constantă că era urmărit.

De două ori în aceeași zi văzuse siluete mișcându-se printre copaci.

Nu suficient cât să distingă clar animalele.

Dar destul cât să știe că erau lupi.

Sorbi încet din cafea și privi spre pădurea din depărtare.

Mai era și altceva.

Ceva ce nu înțelegea încă.

Înainte să se întoarcă, găsise niște urme ciudate lângă o zonă mlăștinoasă. Nu păreau de lup. Nici de mistreț.

Erau mai înguste.

Mai ușoare.

Ca de capră.

Sau poate căprioară.

Adrian nu știa sigur.

Nu fusese niciodată vânător adevărat.

Dar instinctul îi spunea că în pădure mai existau și alte animale pe care încă nu le descoperise.

Și gândul ăsta îl neliniștea mai mult decât ar fi trebuit.

Pentru că dacă existau animale noi…

poate existau și prădători noi.

Își termină cafeaua și se ridică încet.

Câinii îl urmăreau atent din curte, iar pentru o clipă Adrian se uită spre magazia cu portalul și avu senzația ciudată că acel loc devenea din ce în ce mai puțin controlabil.

Ca și cum pădurea de dincolo evolua odată cu el.

Pe măsură ce devenea mai puternic…

și lumea portalului devenea mai periculoasă.

Adrian intră din nou în magazie și începu să-și pregătească lucrurile.

Frânghie.

Capcane.

Toporul.

Sabia scurtă.

Verifică fiecare lucru cu atenție.

De data asta nu voia să intre nepregătit.

Nu mai era ca la început, când pădurea părea aproape goală și lipsită de pericole reale.

Acum fiecare zgomot putea însemna un lup.

Fiecare urmă putea ascunde ceva mai mare.

Și totuși…

nu putea sta departe.

Avea nevoie de carne.

De piei.

De experiență.

Și, într-un mod ciudat, simțea că portalul îl trăgea constant înapoi.

Ca o chemare tăcută pe care nu reușea să o ignore.

Adrian își puse rucsacul pe umăr și se opri pentru o clipă în fața portalului.

Lumina verde-neagră pulsa încet în fața lui.

Rece.

Stranie.

Vie.

— Nu mai intru aici ca un vânător… murmură el încet.

Își strânse mai bine toporul în mână.

— Ci ca un om care intră pe teritoriul altui prădător.

Apoi păși prin portal.

Aerul rece al pădurii îl lovi imediat ce trecu prin portal.

Adrian rămase câteva secunde nemișcat, ascultând.

Nimic.

Doar vântul care mișca ușor coroanele copacilor și câteva sunete îndepărtate pe care nu reușea să le identifice.

Își strânse mai bine sabia scurtă în mână și începu să înainteze prudent printre copaci.

De data asta era mult mai atent decât înainte.

Nu mai căuta doar pradă.

Căuta semne de pericol.

Urmele de lupi apăreau peste tot.

Unele vechi.

Altele atât de proaspete încât pământul umed încă păstra marginile clare ale labelor.

La un moment dat găsi și urme mari de mistreț, dar după aproape o oră de urmărit nu reuși să vadă niciun animal.

Pădurea părea goală.

Ca și cum toate creaturile învățaseră deja să evite zonele apropiate portalului.

Adrian continuă să meargă încet, verificând din când în când capcanele pe care le lăsase în urmă cu câteva zile.

Prima era distrusă complet.

Frânghia ruptă.

Pământul răscolit.

Și urme de lupi peste tot în jur.

Adrian înghiți sec.

Nu voia să știe ce intrase acolo.

A doua capcană era goală.

La a treia însă se opri brusc.

Auzise ceva.

Un mârâit slab.

Foarte slab.

Adrian ridică imediat sabia și se apropie încet dintre copaci.

Acolo îl văzu.

Un lup.

Prins cu piciorul în capcană.

Animalul era slab, murdar și plin de sânge uscat. Respira greu, iar blana îi era lipită pe o parte de rana infectată.

Când îl văzu pe Adrian, încercă instinctiv să mârâie mai tare, dar sunetul ieși aproape stins.

Pentru câteva secunde, Adrian rămase nemișcat.

Lupul nu mai avea scăpare.

Se vedea clar.

Probabil încercase zile întregi să se elibereze.

În jurul lui, pământul era complet răscolit.

Adrian simți un nod ciudat în stomac.

Nu era aceeași senzație ca atunci când vâna mistreți.

Animalul din fața lui nu mai era un prădător.

Era doar o creatură care suferea.

Lupul îl privea fix, respirând greu.

Obosit.

Slăbit.

Dar încă atent.

Adrian expiră încet și strânse mai bine mânerul sabiei.

— Îmi pare rău… murmură el.

Apoi îi curmă suferința rapid.

Pădurea redeveni tăcută imediat după aceea.

Adrian rămase câteva secunde privind animalul.

Al doilea lup.

Nu îl vânase direct.

Dar tot îl prinsese.

Și, într-un mod ciudat, simțea aceeași satisfacție rece pe care o simțise după primul.

Nu pentru că omorâse ceva.

Ci pentru că supraviețuise din nou unei lumi care devenea tot mai periculoasă.

Se aplecă și începu să desprindă cu grijă capcana din piciorul animalului.

Apoi îl legă cu frânghia și îl trase încet prin pădure.

Greutatea era mare.

Mai ales împreună cu mistrețul pe care reușise să-l doboare mai devreme.

Drumul spre portal deveni lent și obositor.

De câteva ori Adrian se opri doar ca să asculte pădurea.

Avea constant impresia că ceva îl urmărea.

Și poate chiar așa era.

La un moment dat auzi un urlet lung în depărtare.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Adrian simți imediat cum i se încordează tot corpul.

Nu alergă.

Știa că zgomotul și panica l-ar fi făcut mai vulnerabil.

Dar grăbi pasul.

Când în sfârșit văzu lumina verde-neagră a portalului printre copaci, simți cum tensiunea din piept începe să dispară puțin.

Trase mai întâi mistrețul.

Apoi lupul.

Și trecu rapid prin portal.

Aerul cald din magazie îl lovi instantaneu.

Pentru câteva secunde rămase aplecat, respirând greu.

Din curte se auziră imediat câinii.

Dar de data asta nu lătrau de bucurie.

Masculul mârâia grav din partea din față a curții, iar femela lătra scurt și agitată din spate.

Simțiseră mirosul lupului.

Și nu le plăcea deloc.

Adrian închise imediat ușa magaziei și privi câteva secunde animalul întins pe podea.

Al doilea lup.

Încă o dovadă că pădurea portalului se schimba.

Și că, încet…

el începea să se schimbe odată cu ea.