hello world

Dimineața era rece și liniștită când Adrian încărcă ultimele piei în portbagaj.

Blana de lup era împăturită separat, atent, aproape cu grijă excesivă. Cele patru piei de mistreț erau mai grele și încă păstrau mirosul slab de fum și sare. În schimb, pieile de iepure erau ușoare, moi și împachetate într-un sac mare de pânză.

Masculul dintre câini îl urmărea atent din curte, iar femela se apropie câțiva pași și adulmecă aerul.

— Nu durează mult, le spuse Adrian în timp ce închidea portbagajul.

După ce verifică încă o dată ușa magaziei cu portalul, urcă în mașină și porni spre satul despre care îi vorbise măcelarul.

Drumul trecea printre dealuri și păduri mici. Casele deveneau din ce în ce mai rare, iar asfaltul crăpat părea că nu mai fusese reparat de ani întregi.

Când ajunse în sat, Adrian trase mașina lângă un magazin mic și coborî.

— Bună ziua, îl salută pe un bătrân care stătea pe o bancă.

Omul ridică privirea încet.

— Bună să-ți fie.

— Îl caut pe opincar. Mi s-a spus că mai lucrează pe aici.

Bătrânul zâmbi slab.

— Pe nea Ilie îl cauți atunci. Ultima casă după biserică, lângă pârâu. Atelierul e în spate.

Adrian mulțumi și porni din nou.

Casa opincarului era exact cum și-o imaginase.

Veche.

Mică.

Cu lemnul închis la culoare de vreme și cu un atelier construit în spate. Din horn ieșea fum subțire, iar lângă ușă erau sprijinite câteva bucăți de piele puse la uscat.

Adrian bătu de două ori.

— Intră! se auzi o voce groasă din interior.

Atelierul mirosea a piele, lemn și fum cald.

Pe pereți atârnau curele, unelte vechi și câteva perechi de opinci. Într-un colț erau blănuri împăturite, iar pe masa mare din mijloc lucra un bătrân cu barbă albă și mâini groase, crăpate de muncă.

Omul ridică privirea spre Adrian.

— Cu ce te ajut?

Adrian puse sacii jos și încercă să pară calm.

— Am un prieten care crește iepuri… și mai vânează din când în când. A avut niște piei și m-am gândit să vă întreb dacă v-ar interesa.

Bătrânul nu răspunse imediat.

Doar îl privi câteva secunde, apoi se apropie încet de masă.

Adrian desfăcu mai întâi pieile de iepure.

Apoi cele de mistreț.

La final, blana de lup.

Opincarul rămase câteva secunde tăcut când o văzu.

Întinse mâna și trecu degetele prin blană, apoi întoarse pielea pe partea interioară și o analiză atent.

Făcu același lucru și cu celelalte.

Le întinse.

Le mirosi.

Le îndoi ușor.

Adrian începu să simtă tensiunea crescând.

În cele din urmă, bătrânul ridică privirea.

— Cine le-a tăbăcit?

Adrian ezită o clipă.

— Eu.

Bătrânul ridică o sprânceană.

— Tu?

Adrian aprobă încet.

— M-am uitat pe internet… am încercat singur. E prima dată.

Pentru câteva secunde, opincarul nu spuse nimic.

Apoi zâmbi scurt.

— Nu-s perfecte. Dar pentru prima dată… ai lucrat bine.

Adrian simți cum tensiunea îi dispare puțin din umeri.

Bătrânul luă una dintre pieile de mistreț și o ridică spre lumină.

— Din astea pot ieși opinci bune. Și o curea rezistentă.

Apoi arătă spre pieile de iepure.

— Din astea merg făcute căptușeli sau chiar o haină groasă de iarnă dacă sunt suficiente.

La final atinse din nou blana lupului.

— Asta e rară. Nu vine omul cu blană de lup în fiecare zi. Din ea poate ieși o căciulă bună… sau un guler frumos.

Adrian asculta atent fiecare cuvânt.

— Dacă mai aduci pe viitor, continuă bătrânul, să știi ceva important. Nu trebuie neapărat să le tăbăcești tu.

Adrian clipi surprins.

— Nu?

— Nu. Dacă n-ai timp, mi le aduci doar jupuite. Da’ repede. O zi, două… maxim trei. Să fie încă bune de lucrat. Dacă stau prea mult, pielea se întărește și se strică.

Adrian expiră încet.

Doar gândul că nu trebuia să tăbăcească fiecare piele singur îi lua o greutate uriașă de pe umeri.

— Asta mi-ar ușura enorm munca… recunoscu el.

Bătrânul dădu din cap calm.

— Cum vrei tu. Poți să le aduci și tăbăcite. Dar dacă-s proaspete, pot scoate calitate mai bună din ele.

Opincarul împachetă cu grijă blana de lup și pieile de iepure, apoi le puse deoparte lângă bancul său de lucru.

— Pentru opinci și curea nu-ți iau nimic, îi spuse el în timp ce își ștergea mâinile pe șorțul vechi de piele. Pielea de mistreț e bună și am ce lucra din ea.

Adrian dădu încet din cap.

— Și pentru restul?

Bătrânul ridică din umeri.

— Mai întâi să văd cât material pot salva și ce iese din ele. După aia vorbim de bani.

Adrian acceptă fără să insiste. Sincer, doar faptul că cineva cu experiență îi spusese că pieile erau bine lucrate îl făcea deja să se simtă mai încrezător.

Opincarul îi luă măsurile pentru opinci și curea, apoi îi spuse să revină peste câteva zile.

— Și să nu uiți ce ți-am zis, continuă bătrânul înainte ca Adrian să plece. Dacă mai aduci piei proaspete, să nu le ții prea mult după ce jupoi animalul. Primele două zile sunt cele mai bune.

— Am înțeles.

— Așa ies lucruri de calitate.

Adrian îi mulțumi și ieși din atelier.

Aerul rece de afară îl lovi imediat. Se opri câteva secunde lângă mașină și privi spre atelierul bătrânului. Fumul continua să iasă liniștit pe horn, iar pentru o clipă tot locul îi dădu senzația că aparținea unei lumi vechi, aproape uitate.

Drumul spre casă trecu repede.

Când intră pe ulița lui, câinii îl simțiră imediat.

Masculul începu să latre gros încă dinainte ca Adrian să oprească motorul, iar femela alerga deja prin partea din spate a curții.

De îndată ce coborî, amândoi se apropiară agitați, dând din coadă și adulmecându-l atent.

— Da, da… am venit, le spuse Adrian zâmbind obosit.

Le puse apă proaspătă și câteva bucăți de carne, apoi îi privi câteva clipe cum mâncau.

Îi plăcea tot mai mult să-i aibă prin curte.

Dădeau viață locului.

Și, într-un mod ciudat, îi ofereau liniște.

După aceea se duse spre magazie.

Portalul pulsa încet în întunericul verde-negru.

Adrian rămase câteva secunde privind lumina aceea ciudată.

Încă nu se obișnuise complet cu noua culoare.

Părea mai rece.

Mai adâncă.

Mai periculoasă.

Dar acum avea un motiv clar să intre din nou.

Blănurile.

Dacă opincarul putea lucra cu ele, atunci fiecare iepure devenea mult mai valoros decât înainte.

Adrian își luă toporul, sabia scurtă și câteva capcane și trecu prin portal.

Pădurea îl întâmpină cu aceeași liniște apăsătoare.

Foarte repede observă din nou schimbarea.

Nu mai era ca înainte.

La început, iepurii și slime-urile păreau peste tot. Acum însă trebuia să meargă mult mai mult pentru a găsi ceva.

Și nici urmă de slime.

Deloc.

Adrian începu să înainteze atent printre copaci, verificând urmele de pe pământ. După aproape o oră găsi în sfârșit câteva urme mici de iepure și montă două capcane.

Apoi continuă.

Mai găsi alte urme.

Dar puține.

Prea puține.

Pădurea părea dominată acum de altceva.

Lupi.

Urmele lor erau peste tot.

Unele vechi.

Altele foarte proaspete.

La un moment dat, Adrian găsi chiar resturile unui animal sfâșiat între copaci și se opri imediat.

Nu era un mistreț mare.

Doar ceva mic.

Probabil un iepure.

Sau poate o căprioară tânără.

Adrian strânse mai bine mânerul toporului.

Cu cât privea mai mult în jur, cu atât avea impresia că portalul evolua odată cu el.

Animalele mici deveneau rare.

Prădătorii deveneau mai numeroși.

Și totul părea să împingă lumea aceea într-o direcție mai violentă.

Spre seară, Adrian reuși să prindă doar câțiva iepuri.

Mult mai puțin decât înainte.

Dar acum nu îl mai deranja atât de tare.

Pentru prima dată, începea să înțeleagă că valoarea nu mai stătea doar în cantitate.

Ci în ceea ce putea face cu fiecare lucru pe care îl aducea înapoi.