Capitolul 23

Dimineața începu liniștit, cu miros de cafea și fum rece care plutea peste curte.

Adrian stătea pe prispă și îi privea pe cei doi ciobănești carpatini cum se mișcau prin zonele lor. Masculul patrula aproape continuu pe lângă gardul din față, în timp ce femela stătea mai mult prin spatele terenului, atentă la fiecare zgomot venit dinspre pădure.

Portalul însă îi rămânea constant în minte.

Mai ales culoarea lui.

Verdele acela întunecat.

Aproape negru.

Și haitele de lupi pe care le văzuse atât de aproape de intrare.

Adrian sorbi încet din cafea și privi spre magazie.

Nu.

Astăzi nu voia să riște inutil.

Dar avea nevoie de provizii.

Așa că, după ce hrăni câinii și verifică gardurile încă o dată, își luă toporul, sabia scurtă și rucsacul și intră prin portal.

Pădurea îl întâmpină cu aceeași liniște apăsătoare.

Nu mai existau slime-uri.

Nici țipetele iepurilor nu se mai auzeau atât de des ca înainte.

Totul părea mai gol.

Mai rece.

Mai periculos.

Adrian începu să înainteze atent printre copaci, oprindu-se des pentru a asculta. La fiecare urmă găsită pe pământ verifica instinctiv dacă aparținea unui mistreț… sau unui lup.

Din fericire, în prima parte a zilei nu întâlni nimic periculos.

Doar câteva urme vechi.

După aproape o oră găsi primii iepuri. Nu îi urmări direct. În schimb, montă rapid două capcane simple și se retrase câțiva metri.

Până la prânz reuși să prindă șase.

Mai târziu încă doi.

Opt în total.

Nu era rău.

Mai ales în condițiile în care animalele deveniseră mult mai rare.

După aceea dădu de un grup mic de mistreți care scormoneau pământul lângă o zonă mlăștinoasă. Adrian îi urmări atent câteva minute fără să atace imediat.

În trecut probabil s-ar fi aruncat direct asupra lor.

Acum însă gândea altfel.

Analiza terenul.

Direcția vântului.

Copacii dintre care putea ataca.

Posibilele rute de retragere.

Primul mistreț căzu repede.

Al doilea încercă să fugă prin stânga, dar Adrian îl forță spre o zonă îngustă dintre doi copaci și îl termină acolo.

La al treilea aproape alunecă pe frunzele ude și pentru o clipă simți din nou aceeași panică rece ca în lupta cu lupul.

Dar se redresă imediat.

Al patrulea mistreț îi luă cel mai mult timp.

Când în sfârșit termină, Adrian rămase câteva secunde nemișcat, respirând greu.

Nu era rănit.

Dar oboseala începea să se adune.

Și mai ales…

simțea constant că pădurea îl urmărea.

La un moment dat chiar găsi urme proaspete de lup nu foarte departe de una dintre carcase.

Atunci luă decizia.

Destul.

Nu mai avea rost să stea.

Pericolul devenea prea mare pentru cât câștiga.

În plus, începuse deja să-i placă ideea de a valorifica mai mult din animale, nu doar carnea.

Blănuri.

Piei.

Oase.

Toate puteau avea valoare.

Adrian transportă iepurii și o parte din carne înapoi prin portal, apoi reveni după restul în mai multe drumuri. Când ajunse acasă, câinii deveniseră imediat agitați la mirosul de sânge și pădure.

Masculul lătra gros din partea din față, iar femela îl urmărea atent de după gard.

Adrian le aruncă câteva bucăți de carne și începu să lucreze.

Mai întâi curăță iepurii.

Apoi trecu la mistreți.

Separă carnea bună.

Puse o parte la afumat.

Alta la congelator.

Dar de data aceasta nu aruncă pieile.

Le curăță atent și le puse separat pe niște mese improvizate din lemn.

Blana lupului era deja întinsă pe cadrul mare din magazie.

Acum, lângă ea, începeau să apară și pieile de mistreț și cele de iepure.

Adrian privi tot ce avea în jur și expiră încet.

Poate că pentru o vreme…

era mai bine să lase vânătoarea pe plan secund.

Pădurea devenea prea periculoasă.

Iar el avea încă multe de învățat aici, acasă.

În următoarele zile, Adrian aproape că nu mai intră deloc prin portal.

Pentru prima dată de când descoperise lumea de dincolo, vânătoarea trecu pe plan secund.

Nu din frică.

Ci din interes.

Procesul de tăbăcire îl prinsese complet.

Diminețile începeau acum diferit. Nu cu toporul în mână și drum prin pădure, ci cu cafeaua băută în magazie, printre piei întinse, găleți cu apă, sare, cuțite și bucăți de lemn pe care le improvizase drept mese de lucru.

Blana lupului ocupa încă locul principal.

Întinsă pe cadrul mare de lemn, părea aproape vie în lumina dimineții. Adrian o verifica de fiecare dată când intra în magazie. O atingea. Îi verifica textura. Mirosul. Elasticitatea.

Învățase deja că fiecare piele se lucra diferit.

Blana de lup era cea mai grea.

Trebuia curățată atent de orice urmă de grăsime sau carne. Dacă rămânea ceva prins pe interior, începea să putrezească. După aceea trebuia sărată bine și lăsată să tragă umezeala din ea.

Dar partea cea mai grea venea mai târziu.

Înmuierea.

Întinderea.

Frecatul constant al pielii ca să nu devină tare ca lemnul.

Adrian înțelese rapid de ce oamenii făceau asta ca meserie.

Nu era doar muncă.

Era răbdare.

Multă răbdare.

Blănurile de iepure erau complet diferite. Mult mai subțiri și fragile. Dacă trăgea prea tare de ele, riscau să se rupă imediat. În schimb se uscau mai repede și se lucrau mai ușor.

Pielea de mistreț însă…

Acolo era altă poveste.

Groasă.

Dură.

Greu de curățat.

Dar tocmai asta o făcea valoroasă.

Adrian aflase din videoclipurile și informațiile pe care le găsise că pielea groasă de porc sau mistreț era bună pentru curele, hamuri sau încălțăminte simplă.

Opinci.

Ideea îi rămăsese în minte.

În fiecare zi lucra câte puțin.

Curăța.

Răzuia.

Întindea.

Înmuierea pieilor ocupa ore întregi. Uneori mâinile îl dureau mai rău decât după o zi întreagă de vânătoare.

Dar, surprinzător…

îi plăcea.

Seara hrănea câinii, verifica afumătoarea și apoi se întorcea iar în magazie.

Între timp, mai vindea din carne.

Câțiva vecini veniră să ia bucăți de mistreț afumat, iar Adrian făcu iar schimburi pentru legume, pâine și câteva lucruri necesare prin gospodărie.

Măcelarul veni și el după câteva zile.

Dubă mică, albă, murdară de praf și noroi pe laterale.

Adrian îl ajută să încarce carnea în lăzi, iar omul îl privi curios când observă pieile întinse prin magazie.

— Te-ai apucat și de asta? întrebă el râzând scurt.

Adrian ridică din umeri.

— Încerc să nu arunc nimic.

Măcelarul aprobă încet din cap.

— Așa fac oamenii care știu să scoată bani din muncă.

Adrian ezită câteva secunde, apoi îl întrebă:

— Ai auzit de vreun opincar prin zonă? Cineva care mai lucrează pielea?

Măcelarul îl privi surprins.

— Opincar? Mai există unul bătrân la două sate de aici. Nu prea mai lucrează mult, da’ încă face curele și opinci pentru oameni.

Apoi îi explică unde îl putea găsi și cum ajungea la casa lui.

Adrian ascultă atent și memoră tot.

Poate omul chiar știa să lucreze pielea de mistreț.

Poate putea învăța ceva.

Sau poate chiar vindea pieile.

După ce terminară de încărcat, măcelarul urcă în dubă și porni motorul.

Adrian rămase în curte privind cum mașina se îndepărta încet pe drumul îngust dintre case.

Sunetul motorului dispăru treptat în depărtare.

În jur rămase doar liniștea satului, lătratul scurt al câinilor și mirosul slab de fum venit din afumătoare.

Adrian își trecu mâna peste una dintre pieile de mistreț întinse la uscat și privi spre magazie.

Blana lupului era încă acolo.

Neterminată.

Dar deja mai moale decât în primele zile.

Mai lucrabilă.

Mai aproape de ceea ce își imaginase.

Și pentru prima dată după mult timp, Adrian simțea că începea să construiască ceva mai mult decât simplă supraviețuire.

Învăța.

Se adapta.

Și transforma fiecare lucru obținut din portal într-o resursă reală.

Chiar dacă lumea de dincolo devenea mai periculoasă…

lumea lui începea încet să devină mai puternică.