Capitolul 22

Adrian se trezi devreme, înainte ca soarele să urce complet peste dealurile din jurul satului.

Pentru câteva secunde rămase întins în pat, ascultând liniștea casei.

Apoi îi auzi.

Lătrături scurte.

Pași prin curte.

Zgomotul castroanelor metalice împinse prin pământ.

Un zâmbet slab îi apăru fără să vrea pe față.

Câinii.

Se ridică încet, își trase hanoracul pe el și ieși afară. Aerul dimineții era rece, iar iarba udă strălucea slab în lumina răsăritului.

Masculul îl observă primul și veni imediat spre gardul improvizat din partea din față a curții. Femela apăru câteva secunde mai târziu din spate, mai calmă, dar atentă la fiecare mișcare a lui Adrian.

Deja începeau să se obișnuiască cu locul.

Cu el.

Adrian turnă carne în castroane și îi privi cum mâncau cu poftă.

Își aminti fără să vrea de ziua în care îi luase de la stână. Ciobanul îi dusese lângă mama lor înainte să-i lase să-i atingă. Cățelușa mare îl mirosise lung atunci, atentă și suspicioasă, înainte să se liniștească.

„Dacă mama îl acceptă, îl acceptă și ei”, îi spusese ciobanul atunci.

Și avusese dreptate.

Puii nu păreau speriați de Adrian. Curioși, da. Energici, clar. Dar îl recunoșteau deja ca parte din locul lor.

După ce terminară de mâncat, Adrian începu să verifice încă o dată gardurile. Masculul încerca mereu să găsească locuri prin care să se strecoare, iar femela îl urma aproape de fiecare dată.

Întări două scânduri din spatele curții și mai adăugă câteva bucăți de sârmă lângă poartă.

Ziua îi ținea separați.

Masculul în partea din față.

Femela în spate.

Nu voia să îi lase încă liberi permanent cât timp erau atât de tineri și energici. Noaptea însă era altceva. Atunci îi lăsa să patruleze prin curte, iar simplul fapt că îi auzea mișcându-se prin întuneric îi oferea o liniște pe care nu o mai simțise de mult.

După ce termină cu gardurile, Adrian intră în casă, își luă toporul și rucsacul și se îndreptă spre șopron.

Dar când ajunse în fața portalului…

se opri.

Ceva era diferit.

Adrian își îngustă privirea și făcu încă un pas înainte.

Portalul nu mai avea aceeași culoare.

Până acum fusese verde deschis, aproape strălucitor uneori. Acum însă lumina lui părea mult mai întunecată.

Verde închis.

Aproape negru pe margini.

Parcă mai adânc.

Mai rece.

Adrian rămase câteva secunde fără să spună nimic.

— …Așa era și înainte?

Încercă să-și amintească exact nuanța pe care o avea portalul înainte, dar nu era sigur. Poate că nu observase bine până acum.

Sau poate chiar se schimbase.

Se apropie încet și întinse mâna spre suprafața tremurătoare a portalului. Energia rece îi atinse degetele exact ca înainte.

Dar senzația…

senzația parcă era mai grea.

Mai apăsătoare.

Adrian făcu un pas înapoi și privi din nou lumina întunecată.

În mintea lui începeau deja să apară întrebări.

Oare se schimbase după ce omorâse lupul?

Sau după întâlnirea cu Burebista?

Poate pentru că devenise mai puternic.

Poate portalul evolua odată cu el.

Sau poate…

poate lumea de dincolo se schimba singură.

Adrian expiră încet și își strânse mai bine curelele rucsacului.

— Orice ar fi… văd eu.

Intră prin portal.

Imediat simți că ceva nu era în regulă.

Pădurea era mult prea liniștită.

Nu se auzeau slime-uri mișcându-se prin tufișuri.

Nu vedea iepuri fugind printre copaci.

Nici măcar mistreții nu mai apăreau atât de des.

Adrian continuă să meargă atent printre copaci, cu toporul pregătit.

Și atunci observă urmele.

Labe.

Mari.

Proaspete.

Peste tot.

Se opri imediat și privi atent pământul umed.

Urme de lupi.

Foarte multe.

Mult mai multe decât înainte.

Adrian își ridică instinctiv privirea spre pădurea întunecată din fața lui.

Și pentru prima dată după mult timp…

simți că portalul devenise mai periculos decât fusese vreodată.

Adrian rămase nemișcat câteva clipe după ce observă a doua haită.

Prima fusese deja suficientă cât să-l pună pe gânduri.

Dar asta…

Asta era altceva.

Lupii se mișcau lent printre copaci, aproape fără zgomot. Erau mai mulți decât prima dată și păreau mult mai mari. Unii aveau blana aproape neagră, iar alții cenușie închisă, murdară de noroi și sânge uscat.

Adrian se lăsă încet mai jos, ascunzându-se după niște rădăcini ieșite din pământ.

Nu voia să afle dacă îl simțiseră.

Mai ales nu acum.

Mai ales nu singur.

Își ținu respirația câteva secunde și îi urmări atent. Haita traversă încet printre copaci și dispăru în ceață fără să-l observe.

Sau cel puțin asta spera Adrian.

Abia după aproape un minut îndrăzni să se ridice.

Inima încă îi bătea puternic.

Două haite.

Atât de aproape una de alta.

Și atât de aproape de portal.

Nu era normal.

Adrian își strânse mai bine toporul în mână și privi spre pădurea întunecată.

Ceva se schimba.

Era sigur de asta acum.

Nu doar portalul.

Întreaga lume de dincolo părea diferită.

Mai rece.

Mai ostilă.

Mai plină de prădători.

Pe drumul de întoarcere începu să lege încet toate lucrurile în mintea lui.

Portalul își schimbase culoarea.

Animalele mici aproape dispăruseră.

Lupii deveniseră mult mai numeroși.

Și toate astea se întâmplaseră după ce el crescuse în nivel, după ce îl ucisese pe acel lup și după întâlnirea cu Burebista.

Coincidență?

Poate.

Dar Adrian nu prea mai credea în coincidențe.

Totuși, nu avea dovezi pentru nimic.

Doar senzații și presupuneri.

Continuă să înainteze atent prin pădure și, după încă aproape o oră, reuși să găsească un grup mic de mistreți.

Nu riscă.

Nu încercă să urmărească tot grupul.

Alese doar două exemplare mai mici și folosi terenul în avantajul lui, exact cum începuse să învețe în ultimele săptămâni.

Rapid.

Controlat.

Fără zgomot inutil.

Când termină, rămase câteva secunde privind celelalte animale fugind printre copaci.

Ar fi putut încerca să mai omoare unul.

Sau chiar doi.

Dar nu merita riscul.

Nu într-o pădure plină de lupi.

Își aminti imediat de urmele găsite peste tot și de haitele pe care le văzuse.

Așa că luă doar ceea ce putea transporta fără probleme.

Restul îl lăsă acolo.

— Poate vă satură și pe voi puțin…

murmură el privind spre pădure.

Dacă lupii găseau carcasele, poate nu mai vânau activ pentru o vreme.

Sau poate doar încerca să se convingă singur că avea un plan bun.

Drumul înapoi spre portal fu lung și obositor. Când traversă în cele din urmă înapoi în șopron, simți imediat diferența dintre cele două lumi.

Aerul de acasă părea mai cald.

Mai liniștit.

Mai sigur.

Câinii îl simțiră imediat.

Masculul începu să latre din partea din față a curții, iar femela alergă neliniștită prin spate când simți mirosul de sânge și pădure.

Dar Adrian observă altceva.

Amândoi se opriră instinctiv la câțiva metri de șopron.

Exact ca înainte.

Niciunul nu voia să se apropie de portal.

Adrian privi câteva secunde spre ușa magaziei, apoi trase încet mistreții afară.

Orele următoare trecură în muncă continuă.

Curăță carnea.

O separă.

Pregăti bucățile bune pentru afumat.

Altele pentru congelator.

O parte urma să o ducă măcelarului.

Puțin avea să dea câtorva săteni cu care făcea schimburi încă de la început.

Dar de data asta, în timp ce curăța unul dintre mistreți, privirea îi căzu asupra pielii groase.

Și îi veni o idee.

Dacă putea tăbăci blana lupului…

poate putea folosi și pielea de mistreț.

Își aminti că auzise cândva în sat despre un opincar care trăia la două sate distanță. Un bătrân care încă făcea opinci și curele vechi din piele groasă.

Poate omul ar fi interesat.

Poate pielea avea valoare.

Adrian zâmbi slab în timp ce continua să taie carnea.

Începea încet să înțeleagă ceva important despre lumea portalului.

Nu era vorba doar despre supraviețuire.

Ci despre folosirea fiecărui lucru pe care îl obținea.

Carne.

Blănuri.

Oase.

Piele.

Totul avea valoare.

Seara, după ce termină de pus carnea la afumat și hrăni câinii, Adrian se așeză pe prispă cu o cană de cafea fierbinte.

Cei doi ciobănești patrulau liniștiți prin curte.

Iar undeva, dincolo de pereții șopronului…

portalul pulsa încet cu lumina lui verde întunecată.

Și Adrian nu putea scăpa de senzația că lumea de dincolo devenea, pe zi ce trece…

din ce în ce mai periculoasă.