Capitolul 21

După moartea lupului, rutina lui Adrian începu încet să revină la normal.

Sau, cel puțin, cât de normală mai putea fi viața unui om care traversa aproape zilnic un portal către o altă lume.

Diminețile redeveniseră liniștite. Adrian se trezea devreme, își făcea cafeaua și ieșea câteva minute pe prispă înainte să înceapă ziua. Aerul rece al dimineții îi limpezea mintea, iar zgomotele satului îi dădeau o senzație ciudată de liniște.

Totuși, chiar dacă rutina revenise, ceva în el rămânea schimbat.

Când mergea prin pădurea portalului, Adrian asculta acum fiecare zgomot. Ochii îi urmăreau constant umbrele dintre copaci, iar mâna îi ajungea instinctiv spre topor de fiecare dată când auzea o creangă trosnind.

Lupul îl învățase multe.

Mai ales că pericolul putea apărea oricând.

Din fericire, în următoarele zile nu mai întâlni alți lupi.

Continuă să vâneze mistreți și iepuri, iar experiența acumulată începea să se vadă clar. Mișcările îi deveniseră mai sigure, iar capcanele lui funcționau din ce în ce mai bine.

Nu mai intra în panică.

Nu mai lovea haotic.

Gândea înainte să acționeze.

Uneori chiar își amintea fără să vrea cuvintele lui Burebista.

„Un vânător bun câștigă înainte să înceapă lupta.”

Într-una dintre dimineți, Adrian își petrecu aproape două ore uitându-se pe internet la videoclipuri despre tăbăcirea blănurilor.

Procesul era mult mai complicat decât își imaginase.

Sare.

Curățare.

Întindere.

Uscare.

Uleiuri.

Răzuire.

Unele persoane spuneau că procesul complet dura săptămâni întregi.

Adrian oftă și își trecu mâna prin păr.

— Normal că nu putea fi simplu…

Totuși nu renunță. Începu să noteze câteva idei pe un carnețel vechi și chiar improviză un cadru din lemn în spatele casei unde să poată întinde blana.

Încet-încet, începea să învețe.

Și, ciudat, îi plăcea.

Îi plăcea senzația că fiecare zi îl învăța ceva nou.

Mai târziu, după ce vându o parte din carnea de mistreț măcelarului, Adrian se opri puțin în centrul satului. Nu obișnuia să stea mult la povești, dar în ultima perioadă oamenii începuseră să vorbească mai des cu el.

Unii îl întrebau de grădină.

Alții despre carne.

Unii doar îl salutau.

Adrian observase și el că sătenii păreau mai relaxați în preajma lui acum.

Nu mai arăta ca omul obosit și stresat care se mutase acolo cu câteva luni în urmă.

Munca, aerul curat și viața activă îl schimbaseră enorm.

În timp ce vorbea cu măcelarul, un bărbat mai în vârstă se apropie încet de tarabă. Avea o barbă căruntă, haine groase de lână și mâinile aspre de muncă.

Ciobanul satului.

— Am auzit că iar ai adus carne bună, spuse omul cu un zâmbet scurt.

Adrian ridică ușor din umeri.

— Încerc și eu.

Omul îl privi câteva secunde, apoi râse scurt.

— Încerci bine.

Discuția continuă câteva minute, iar la un moment dat ciobanul pomeni aproape întâmplător că una dintre cățelele lui făcuse pui.

— Ciobănești carpatini, spuse omul cu mândrie. Linie bună. Mari și încăpățânați.

Adrian deveni imediat atent.

— Și mai ai pui?

— Doi. Un mascul și o femelă. Da’ să știi ceva… cresc mari rău. Și mănâncă de rup.

Adrian aproape zâmbi.

Exact asta îi convenea.

Avea carne suficientă.

Mai mult decât suficientă.

În plus, ideea de a avea câini pentru pază începea să-i placă din ce în ce mai mult. Proprietatea era izolată, iar după tot ce trăise în ultima vreme, gândul că nu mai era singur îi oferea o senzație ciudată de liniște.

— Pot să-i văd? întrebă Adrian.

Ciobanul îl măsură câteva clipe.

Apoi aprobă încet din cap.

— Mâine dimineață. Da’ vezi… odată ce se atașează de loc, greu îi mai dezlipești.

Adrian privi spre dealurile din depărtare și zâmbi slab.

— Cred că exact asta caut.

A doua zi dimineață, Adrian porni spre stâna ciobanului încă înainte ca soarele să urce complet peste dealuri.

Aerul era rece, iar iarba udă îi trosnea ușor sub pași. Din depărtare se auzeau clopotele oilor și lătratul grav al câinilor mari care păzeau turma.

Drumul până la stână nu era lung, dar urca destul de mult prin dealurile de la marginea satului. Adrian mergea liniștit, cu mâinile în buzunare și mintea încă plină de gânduri despre portal, lupi și blana întinsă acasă pe cadrul de lemn.

Când ajunse, ciobanul era deja afară.

Bărbatul hrănea câinii adulți, iar lângă gardul din spate doi pui mari se împingeau și se jucau între ei prin noroi.

Adrian se opri imediat.

La cinci luni, puii erau deja uriași.

Aveau labe mari, blană groasă și capete masive pentru vârsta lor. Masculul era mai închis la culoare și mai agitat, în timp ce femela părea mai atentă și mai calmă.

Ciobanul observă imediat privirea lui Adrian și zâmbi scurt.

— Ți-am zis că nu-s câini mici.

Adrian se apropie încet de gard. Masculul veni primul, curios, mirosindu-i mâna printre scânduri. Femela rămase câțiva pași mai în spate, atentă.

— Ăsta-i masculul. Și aia mică-i sora lui, spuse ciobanul. Da’ să nu te păcălească. Cresc repede și devin puternici rău.

Adrian privi animalele câteva secunde fără să spună nimic.

Exact asta căuta.

— Îi iau pe amândoi, spuse el într-un final.

Ciobanul ridică sprâncenele surprins.

— Pe amândoi?

— Da.

Omul râse scurt și clătină din cap.

— Ai grijă atunci. Mănâncă de rup. Și când cresc… îți păzesc locul mai bine ca oamenii.

Adrian aproape zâmbi.

— Carne am destulă.

Și chiar vorbea serios.

În ultimele săptămâni congelatorul începea să se umple constant. Iepuri, mistreți și alte provizii îi asigurau mai mult decât suficientă hrană.

După încă puțină discuție, Adrian plecă spre casă cu cei doi pui după el.

Drumul fu mai zgomotos decât se așteptase.

Masculul încerca constant să fugă înainte, trăgând de lesă și mirosind fiecare tufă sau piatră, în timp ce femela îl urmărea atentă pe Adrian aproape tot timpul.

Când ajunseră acasă, cei doi câini începură imediat să cerceteze curtea.

Mirosiră gardurile.

Pridvorul.

Magazia de lemne.

Copacii.

Tot.

Adrian îi privi câteva minute cu brațele încrucișate, apoi se apucă de lucru.

Până seara reuși să improvizeze două cotețe solide.

Unul în fața casei.

Unul în spatele terenului.

Nu erau perfecte, dar suficient de bune pentru început.

Ziua urma să-i țină legați, mai ales până se obișnuiau cu locul. Noaptea însă voia să-i lase liberi prin curte.

Protecție.

Avertizare.

Și poate…

Poate puțină liniște pentru el.

Seara, după ce îi hrăni bine pentru prima dată, Adrian îi dezlegă.

Imediat, cei doi câini începură să alerge prin curte aproape fără oprire. Se fugăreau, se împingeau și lătrau unul la altul printre umbrele serii.

Adrian stătea pe prispă cu o cană de cafea și îi privea în liniște.

Pentru prima dată după mult timp, locul părea viu.

Nu mai era doar liniștea aceea apăsătoare dintre casă și pădure.

Acum existau zgomote.

Mișcare.

Viață.

La un moment dat însă, masculul alergă spre partea din spate a curții… exact în direcția șopronului unde se afla portalul.

Și se opri brusc.

Femela făcu același lucru câteva secunde mai târziu.

Amândoi rămaseră nemișcați.

Cu urechile ridicate.

Mârâind încet.

Adrian își îngustă privirea.

Câinii nu se apropiau.

Ba chiar păreau neliniștiți.

Masculul făcu doi pași înapoi, iar femela îl urmă imediat.

Niciunul nu voia să se apropie de șopron.

Adrian lăsă încet cana jos.

Interesant…

În zilele următoare observă același lucru de mai multe ori.

Câinii evitau instinctiv zona portalului.

Patrulau peste tot prin curte.

Dar niciodată nu treceau aproape de magazie.

De parcă simțeau ceva acolo.

Ceva ce oamenii nu puteau vedea.

În noaptea aceea, Adrian rămase câteva minute pe prispă privind câinii care patrulau prin întuneric.

Iar undeva, în spatele șopronului…

portalul pulsa slab în liniștea nopții.