Capitolul 20

Adrian rămase câteva minute lângă groapa plină de noroi, privind trupul nemișcat al lupului.

Respira greu.

Fiecare mușchi îi tremura de oboseală, iar palmele îi ardeau de la cât strânsese toporul în ultimele clipe ale luptei. Ceața se ridica încet printre copaci, iar liniștea pădurii devenise aproape apăsătoare după tot haosul.

Pentru prima dată după multe zile… totul se terminase.

Lupul era mort.

Adrian își șterse fruntea cu mâneca udă și se așeză pe marginea gropii. Rămase acolo fără să spună nimic, încercând doar să-și calmeze respirația.

Privi din nou fiara.

Chiar și moartă părea periculoasă.

Colții lungi ieșeau încă dintre buzele întredeschise, iar blana cenușie era pătată cu sânge și noroi. Animalul era mai mare decât își imaginase.

Și atunci realiză încă o dată cât de aproape fusese de moarte.

Dacă una dintre capcane ar fi cedat… Dacă ar fi ezitat o singură secundă… Dacă toporul nu lovea unde trebuia…

Adrian expiră lung.

Nu voia nici măcar să se gândească.

Se ridică încet și coborî în groapă. Îi luă câteva minute bune doar să tragă carcasa afară. Lupul era greu, iar trupul lui Adrian era deja aproape epuizat complet.

De două ori alunecă în noroi.

O dată chiar căzu în genunchi și rămase acolo câteva secunde, respirând greu, cu mâinile înfipte în pământul rece.

Dar până la urmă reuși.

Legă trupul lupului cu o frânghie improvizată și începu să-l tragă încet prin pădure.

Drumul până la portal i se păru infinit.

La fiecare câțiva metri trebuia să se oprească. Umerii îl dureau, spatele îi pulsa constant, iar lipsa somnului din ultimele zile începea să-l lovească din plin.

Pădurea însă rămânea liniștită.

Prea liniștită.

Parcă însăși lumea portalului îl privea.

Când ajunse în sfârșit la șopron, Adrian aproape că se prăbuși. Trecerea prin portal îi dădu pentru o clipă senzația ciudată că trupul îi devenea mai greu.

Se sprijini de perete și închise ochii câteva secunde.

Acasă.

În liniște.

Fără mârâituri.

Fără ochi galbeni printre copaci.

Doar mirosul lemnului vechi și al fumului rămas în pereții casei.

Adrian trase lupul până lângă magazie și îl lăsă jos fără prea multă grijă. În mod normal ar fi început imediat să curețe totul, să pregătească carnea sau măcar să spele sângele.

Dar nu mai putea.

Intră în casă aproape târându-și picioarele.

Se spălă rapid pe mâini și pe față cu apă rece, își schimbă hainele murdare și căzu direct în pat.

Nici măcar nu mai avu energie să aprindă lumina.

Adormi aproape instant.

—

Când deschise ochii din nou, lumina soarelui umplea deja camera.

Adrian clipi confuz câteva secunde.

Apoi își dădu seama.

Dormise enorm.

Se ridică brusc și privi spre ceasul vechi de pe perete.

Era aproape prânz.

Rămase câteva secunde nemișcat.

Nu-și amintea ultima dată când dormise atât de mult. De obicei se trezea înainte de răsărit fără probleme.

Dar acum trupul lui pur și simplu cedase.

Se ridică încet din pat și simți imediat durerea din mușchi. Umerii îi erau rigizi, palmele îl usturau, iar picioarele îi păreau grele ca plumbul.

Totuși…

În spatele oboselii exista și altceva.

Liniște.

Pentru prima dată după multe zile, nu mai simțea tensiunea constantă că ceva îl urmărea prin pădure.

Lupul dispăruse.

Adrian mersese până la limită.

Și supraviețuise.

În bucătărie își pregăti mâncare rapidă și își turnă o cafea mare. Mâncă în liniște, privind din când în când pe geam spre magazia unde lăsase carcasa lupului.

După câteva minute, gândurile începură să se așeze mai clar.

Nu putea irosi un animal atât de mare.

Blana părea valoroasă.

Poate chiar foarte valoroasă.

Dacă reușea să o curețe și să o păstreze bine, probabil putea să o vândă la târg sau să facă din ea un covor gros pentru casă.

Craniul era și el impresionant.

Iar oasele…

Adrian își sprijini coatele pe masă și privi în cafeaua fierbinte.

Poate că ar putea face ceva și cu ele.

Un exponat.

Un trofeu.

Sau poate doar o amintire a primei fiare adevărate pe care reușise să o învingă.

Își termină cafeaua în liniște.

Apoi se ridică încet și privi din nou spre magazie.

Era timpul să se apuce de lucru.

Adrian ieși din casă cu cana încă fierbinte în mână și se opri câteva secunde în fața magaziei.

Lupul era exact unde îl lăsase.

Blana cenușie părea și mai mare în lumina zilei, iar capul fiarei stătea într-o poziție ciudată, cu colții încă vizibili dintre buzele întredeschise.

Adrian privi animalul lung.

Acum, fără tensiunea luptei și fără adrenalina din pădure, reușea pentru prima dată să observe fiecare detaliu.

Mușchii puternici.

Labele uriașe.

Ghearele.

Blana deasă.

Fiara fusese construită pentru vânătoare.

Și totuși murise într-o capcană făcută de un om.

Adrian lăsă cana pe un butoi și expiră încet.

— Bun… să vedem ce facem cu tine…

Nu știa exact cum se jupuia un lup. Văzuse cândva câteva videoclipuri și documentare, dar niciodată nu făcuse ceva asemănător cu propriile mâini.

Totuși, dacă voia să păstreze blana întreagă, trebuia să fie atent.

Își luă cuțitul și începu încet.

Primele tăieturi fură nesigure. Adrian se opri de mai multe ori, încercând să nu strice pielea. Lucră metodic, aproape în liniște completă, în timp ce vântul rece mișca ușor iarba din jurul casei.

Timpul trecea greu.

Din când în când își întindea spatele și își flexa degetele obosite. Încă simțea durerea luptei în fiecare mușchi.

Dar continua.

Treptat, blana începu să se desprindă.

Greu.

Cu răbdare.

Cu multă atenție.

Când termină, Adrian ridică pielea lupului și o întinse pe masa improvizată din spatele casei.

Era impresionantă.

Groasă.

Deasă.

Și surprinzător de frumoasă.

Pentru câteva secunde își imagină cum ar arăta după ce ar fi curățată și făcută moale.

Poate într-o zi chiar ar putea să o vândă la târg.

Sau poate…

Poate ar păstra-o pentru el.

Ca amintire.

Ca dovadă că supraviețuise primei lui adevărate fiare.

Adrian clătină ușor din cap și se întoarse la restul carcasei.

Carnea însă îi ridica probleme.

Nu știa dacă se putea mânca în siguranță. Nu voia să riște să se îmbolnăvească doar pentru câteva kilograme de carne.

Totuși, nici nu putea să arunce totul imediat.

Așa că începu să curețe și să taie bucățile mai bune, separându-le atent. Lucră încet și organizat, punând carnea în pungi diferite înainte să le bage în congelator.

— Vedem mai târziu ce fac cu voi…

Murmură încet în timp ce închidea ușa congelatorului.

Când se întoarse afară, privirea îi căzu asupra capului lupului.

Craniul.

Asta chiar părea interesant.

Adrian își aminti imaginile văzute pe internet cu schelete și exponate de animale. Unele arătau aproape ca niște opere de artă.

Poate că și el putea face ceva asemănător.

Sau măcar să păstreze capul ca trofeu.

Își suflecă mânecile și începu din nou să lucreze.

Separă capul cu grijă și începu să curețe oasele mai mari. Unele le puse direct într-o găleată mare cu apă, iar altele într-un vas metalic vechi pe care îl umplu pentru fiert.

Munca era lentă și deloc plăcută.

Dar ciudat…

Adrian nu simțea dezgust.

Doar concentrare.

Parcă încet-încet începea să privească totul diferit.

Pădurea.

Vânătoarea.

Moartea.

Supraviețuirea.

Nu mai erau doar lucruri care îl speriau.

Deveneau parte din rutina lui.

Când termină, soarele începea deja să coboare.

Adrian ieși din nou afară și privi curtea.

Blana era întinsă separat.

Oasele fierbeau încet.

Capul lupului stătea pe masa de lemn, iar mirosul focului și al apei fierbinți plutea peste întreaga gospodărie.

Totul părea… ciudat de normal.

Cu câteva săptămâni în urmă ar fi crezut că o persoană care face asemenea lucruri este nebună.

Acum însă…

Era doar o altă zi din viața lui.

Adrian rămase câteva clipe nemișcat privind cerul de seară.

Apoi își trecu mâna peste față și zâmbi obosit.

Mai avea multe de învățat.

Foarte multe.

Dar pentru prima dată după mult timp… avea impresia că începe să se adapteze cu adevărat la lumea portalului.