Capitolul 16
În dimineața aceea, Adrian se trezi înainte ca soarele să răsară complet peste dealurile satului. Pentru câteva clipe rămase întins în pat, ascultând liniștea casei bătrânești. Podeaua mai trosnea din când în când, iar vântul rece se strecura prin colțurile ferestrelor vechi. Totul părea liniștit.
Dar viața lui nu mai era.
Se ridică încet și își întinse umerii. Mușchii îi erau încă încordați după ziua trecută, însă nu mai simțea oboseala aceea grea care îl doborâse în primele săptămâni. Corpul lui se schimbase.
Nu doar puțin.
Mult.
Brațele îi deveniseră mai puternice, respirația mai stabilă, iar fiecare mișcare părea mai sigură. La început crezuse că era doar munca grea. Tăiatul lemnelor. Căratul cărnii. Drumurile prin pădure. Dar acum începea să se întrebe dacă era doar atât.
Poate că lumea de dincolo îl schimba.
Gândul îi trecu din nou prin minte în timp ce își lua bâta și toporul de lângă ușă. Sabia și pumnalul primite de la fierar stăteau atent învelite lângă masă. Nu le lua mereu cu el prin sat. Nu voia întrebări.
Ieși afară și inspiră adânc aerul rece al dimineții.
În trecut, după o noapte de muncă în taxi, la ora asta abia reușea să țină ochii deschiși. Cafea ieftină. Oboseală. Claxoane. Oameni nervoși.
Acum pădurea îl trezea mai bine decât orice.
Drumul până la portal devenise aproape o rutină. Nu mai mergea speriat, privind în toate direcțiile la fiecare sunet. Învățase să citească pădurea. Urmele din noroi. Ramurile rupte. Mirosul animalelor. Tăcerea.
Mai ales tăcerea.
Portalul pulsa slab între copaci când Adrian trecu prin el. Aerul rece al celeilalte lumi îl lovi imediat.
Aceeași pădure.
Dar diferită.
Mai grea. Mai sălbatică.
Adrian începu să înainteze atent printre copaci. Iepurii deveniseră mai greu de găsit în ultimele zile. Parcă învățaseră să fugă mai repede. În schimb, mistreții apăruseră tot mai des.
Și erau mai agresivi.
Nu trecu mult până găsi urme proaspete în noroi. Mari. Adânci.
Mistreț.
Adrian își strânse mai bine bâta în palmă și începu să urmărească urmele. În urmă cu două săptămâni, inima i-ar fi bătut nebunește. Acum însă era calm.
Atent.
Când animalul ieși dintre copaci, grohăind agresiv, Adrian nu mai îngheță de frică. Se feri exact în ultima clipă, lovi cu toporul și apoi cu bâta. Mistrețul încercă să îl lovească din nou, dar Adrian se mișca deja mai rapid.
Mai sigur.
Lupta nu dură mult.
Când totul se termină, Adrian rămase câteva secunde privind animalul căzut la pământ. Respira greu, dar nu era rănit.
Nici măcar zgâriat.
— Încep să mă obișnuiesc… murmură el încet.
Și exact gândul acela îl sperie puțin.
Pentru că începea să se simtă… normal.
Mai târziu, în timp ce tranșa carnea lângă casă, mintea îi reveni din nou la aceeași întrebare.
Oare mai existau și alte portaluri?
Nu putea să creadă că doar el găsise unul. Era imposibil. Dacă portalul acela exista de cine știe cât timp, sigur altcineva îl descoperise înaintea lui.
Poate alți oameni.
Poate chiar guvernul.
Poate existau locuri ascunse despre care nimeni nu vorbea.
Experimente.
Dispariții.
Oameni care nu s-au mai întors niciodată.
Adrian își ridică privirea spre pădure.
Și pentru prima dată își dădu seama că portalul nu era doar o oportunitate.
Era un secret.
Unul foarte periculos.
Sunetul unei căruțe îl scoase din gânduri. Măcelarul venise după carne. Adrian îl ajută să încarce câteva bucăți mari de mistreț, iar omul îi întinse o pungă mică cu bani.
— Dacă mai ai marfă ca asta, mai vin, spuse măcelarul mulțumit.
Adrian aprobă din cap.
După ce plecă măcelarul, doi dintre săteni veniră și ei. Cu ei nu făcea bani. Unul îi aduse cartofi și ouă. Celălalt lemne uscate pentru iarnă.
Troc simplu.
Dar util.
Și, încet… viața lui Adrian începea să se schimbe.
După-amiaza cobora încet peste sat atunci când Adrian ieși din casă cu al doilea mistreț legat în spatele căruțului improvizat.
Drumul până la fierărie devenise deja familiar.
Roțile scârțâiau ușor pe pietriș, iar aerul rece al serii îi lovea obrajii.
De data asta nu mai simțea oboseala ca înainte.
Corpul îi era mai ușor.
Mai puternic.
Fiecare săptămână petrecută dincolo de portal îl schimba.
Ajuns la fierărie, îl găsi pe bătrânul fierar afară, lovind ritmic o bucată de metal încins.
Scânteile luminau curtea.
— Ai venit mai repede decât mă așteptam, spuse bătrânul când văzu mistrețul.
Adrian zâmbi ușor.
— Vânătoarea merge bine.
Fierarul lăsă ciocanul jos și privi animalul câteva clipe.
— Se vede că armele își fac treaba.
Adrian trase sabia puțin din teacă.
Metalul luci rece în lumina focului.
Încă îi plăcea senzația aceea.
Solidă.
Sigură.
Bătrânul ridică o sprânceană.
— Parcă spuneai că armele erau pentru un prieten.
Adrian râse scurt.
— Așa era planul.
Dar până la urmă i-am făcut alt cadou.
Iar pe astea… le-am păstrat.
Își trecu degetele peste mânerul sabiei.
— Sincer, mi-au plăcut prea mult.
Și când mai merg cu el la vânătoare, le folosim împreună.
Fierarul râse mulțumit.
— În cazul ăsta, mă bucur că au ajuns unde trebuie.
Au mutat împreună mistrețul lângă magazia fierăriei.
Bătrânul bătu animalul de două ori cu palma, mulțumit.
— Acum suntem chit, spuse el.
Două animale bune pentru două arme bune.
Adrian aprobă din cap.
În sinea lui, știa că făcuse una dintre cele mai bune alegeri păstrând sabia și pumnalul.
Fără ele…
probabil ar fi fost mort de mult.
Când plecă de la fierărie, satul era liniștit.
Câteva lumini se aprindeau prin ferestre.
Un câine lătra undeva în depărtare.
Adrian mergea încet, cu mâinile în buzunare.
Și totuși…
Gândurile îi reveneau mereu la portal.
La întrebările fără răspuns.
Dacă existau și alte porți?
Dacă alți oameni trecuseră prin ele înaintea lui?
Poate chiar acum.
Poate undeva, în alt sat…
În alt oraș…
Altcineva lupta cu alte creaturi.
Sau poate…
Guvernele știau deja.
Poate portalurile existaseră de ani întregi.
Ascunse.
Controlate.
Își dădu seama cât de absurd suna.
Și totuși…
Cu câteva săptămâni în urmă ar fi spus că și portalul lui era imposibil.
Acum îl traversa aproape zilnic.
Ajuns acasă, lăsă sabia lângă masă și ieși afară.
Soarele dispărea încet după copaci.
Portalul pulsa slab în hambar.
Verde.
Tăcut.
Amenințător.
Adrian rămase câteva secunde privind lumina aceea.
Apoi intră.
Pădurea îl întâmpină cu liniștea obișnuită.
Aer rece.
Frunze ude.
Umbre lungi.
Totul devenise aproape familiar.
Urmări câteva urme prin noroi și găsi doi iepuri aproape de marginea unei poieni.
Mișcările lui erau acum precise.
Rapide.
Un singur atac.
Curat.
Fără panică.
Fără ezitare.
Mai târziu, în timp ce se întorcea spre portal cu prada prinsă de curea, simți ceva ciudat.
O căldură în piept.
Apoi…
Lumina.
Verde.
Aceeași lumină pe care o văzuse când crescuse prima dată.
În fața lui apăru din nou fereastra transparentă.
──────────
LEVEL UP
Nivel 5 atins
──────────
Adrian rămase nemișcat.
Inima începu să-i bată mai tare.
Sub mesaj, alte cuvinte începură să apară lent.
──────────
Condiție nouă deblocată
Moștenirea Străbunilor
──────────
— Ce…?
Textul continuă să se formeze.
──────────
La nivelul 5,
un Străbun te poate alege.
Aptitudinile sale
pot fi moștenite.
──────────
Adrian simți cum i se răcește sângele.
Străbun?
Moștenire?
Nu înțelegea nimic.
Fereastra pulsa ușor în fața lui.
Iar ultima propoziție apăru încet.
──────────
Așteaptă alegerea.
──────────
Lumina dispăru.
Pădurea redeveni tăcută.
Adrian rămase nemișcat între copaci, privind golul unde fusese mesajul.
Și pentru prima dată după mult timp…
nu creaturile îl speriau cel mai tare.
Ci faptul că portalul ascundea mult mai mult decât crezuse vreodată.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.