Capitolul 0: Întoarecerea

Adrian nu mai simțea nimic.

Nu era oboseală. Nu era stres. Era ceva mai profund.

O senzație constantă că fiecare zi este identică cu cea dinainte.

Aceeași rutină. Aceleași drumuri. Aceleași fețe.

Aceleași ore pierdute într-o mașină, conducând fără scop real.

Orașul nu mai avea viață pentru el.

Doar zgomot.

Claxoane. Motoare. Voci.

Totul amestecat într-un fundal continuu care nu se mai oprea niciodată.

Se uită în oglinda retrovizoare.

La aproximativ 1,75 m înălțime și în jur de 100 de kilograme, corpul lui avea o prezență solidă, dar obosită.

Nu genul care atrage atenția… ci genul care trece prin lume fără să mai fie observat.

Ochii lui… verzi. Sau poate albaștri. Nici el nu mai știa.

Depindea de lumină. Depindea de cer.

Dar în ziua aceea, păreau goi.

—

Cu câteva luni în urmă, primise telefonul.

Ultimul dintre bunicii lui murise.

Nu fusese un șoc.

Știa că urma să se întâmple.

Dar asta nu făcuse lucrurile mai ușoare.

Casa rămăsese a lui.

O casă veche, pe un deal, într-un sat aproape uitat.

Un loc unde își petrecuse toate verile din copilărie.

Un loc unde timpul părea că stă pe loc.

Nu mai fusese acolo de ani de zile.

Până acum.

—

Frâna ușor și trase pe dreapta.

Motorul rămase pornit câteva secunde… apoi îl opri.

Liniște.

Pentru prima dată după mult timp… liniște reală.

Se lăsă pe spate în scaun și închise ochii.

Atât.

Atât îi trebuia.

O pauză.

—

Decizia veni simplu. Fără dramă. Fără gânduri complicate.

Ajuns acasă, își deschise laptopul.

Intră în cont.

Și fără să stea pe gânduri prea mult…

Demisionă.

Fără plan.

Fără să știe ce urmează.

Doar… pleca.

—

Drumul până la sat fu lung.

Autostrada se transforma în drumuri naționale.

Drumurile naționale în drumuri județene.

Apoi în drumuri înguste, aproape uitate.

Într-un final… asfaltul deveni crăpat.

Apoi peticit.

Apoi… aproape dispăru.

Intrase în sat.

—

Majoritatea caselor din vale erau locuite.

Dar când începu să urce spre deal… lucrurile se schimbau.

Casele deveneau rare.

Unele abandonate.

Altele doar ruine.

În locul lor… câmpuri.

Oamenii plecaseră.

Iar cei care rămăseseră… folosiseră pământul.

Își amintea cum, când era mic, dealul era plin de case.

Acum… doar câteva mai rezistau.

—

Ajunse aproape de vârf.

Trei case.

Una în stânga.

Una în dreapta.

Și cea din mijloc…

A lui.

—

În stânga… altcineva locuia acum.

O familie tânără, din câte știa.

În dreapta… încă nu.

Dar unchiul și mătușa lui veneau din ce în ce mai des.

Se gândeau să se mute aici.

Să lase orașul în urmă.

Exact cum făcea și el acum.

—

Opri mașina în fața porții.

Motorul se stinse.

Și pentru câteva secunde… nu coborî.

Se uită la casă.

Veche.

Liniștită.

Neschimbată.

—

Își aminti.

Verile.

Câmpul.

Animalele.

Munca.

Și… măgarii.

Nu avuseseră niciodată cai.

Doar măgari.

Dar pentru el… nu conta.

Îi plăcuseră întotdeauna.

—

Își amintea de ghiochi.

Căruța mare, cu patru roți.

Roțile erau uriașe, aproape cât el când era copil.

La început din lemn, întărite cu cerc metalic.

Mai târziu… metal complet.

Cu spițe.

Și o bandă subțire care amortiza loviturile.

—

Și mai era și droaga.

Mai mică.

Mai rapidă.

Ca o șaretă.

Tot trasă de măgar.

—

Zâmbi pentru prima dată în ziua aceea.

—

Deschise ușa mașinii.

Aerul era diferit.

Mai rece.

Mai curat.

Mai… real.

—

Făcu câțiva pași.

Pământul scârțâia ușor sub talpă.

Se opri în fața porții.

Mâna i se ridică încet… și atinse lemnul.

Aspru.

Rece.

Familiar.

—

Respiră adânc.

—

Se întorsese.